Corina Dobre

Autor: Corina Dobre

  • Îmi pare rău când te rănesc!

    loveAm discutat aici și aici despre cât de important este să fii ascultat și auzit, despre cât este de vindecător ca emoțiile să îți fie validate. Este, însă, în acelși timp legitim ca cei de lângă noi să își dorescă același lucru – să fie auziți și înțeleși. Într-o relație care te îmbogățește și te împlinește – dai și primești, auzi și ești ascultat, vezi și ești văzut, cu aceiași măsură. Relatia însă este mai clară și mai bogată, când mai mult de a-l primi pe celălalt și a te da lui, ești în contact cu tine, cu ceea ce simți și ceea ce faci, și înțelegi cum toate acestea pot să îl atingă pe cel ce îl iubești. Suntem modelați în fiecare clipă, în bine sau nu, de cei din lângă noi, iar conștiința acestei influențe nu face decât să țină relația vie, ancorată în timpul prezent.

    Aș vrea să mă refer aici mai degrabă la momentele critice ale relației, când durerea, furia, disperarea, panica de a nu fi abandonați, neglijați sau nedreptățiți pot fi atât de intense încât trăim și acționăm numai în virtutea propriilor emoții. Tiparul cel mai frecvent în astfel de momente este construit astfel – unul dintre cei doi parteneri este furios și acuză, celălalt, se apără retrăgându-se și închide orice comunicare. Lipsa de răspuns, deconectarea, nu va face decât să crească nesiguranța primului, și astfel va intensifica reacția acestuia: “Niciodată nu mă auzi!”, “Nu faci niciodată ce îți cer!”, “Nu sunt important/ă pentru tine!” iar răspunsul, fără greș, este “Orice aș face nu este indeajuns!”, “Nu înteleg ce vrei de la mine!” sau pur și simplu pleacă, se așterne liniștea. Nici unul nu îl vede pe celălalt ca pe persoana pe care o iubește și alături de care vrea să își petreaca viața, este dușmanul care trebuie răpus. Sub toată furia primului, ca și sub evitarea celui de-al doilea, se ascunde însă durerea – de a nu fi înțeles și văzut, de a fi abandonat. Am învățat în diverse contexte de viață cum să ne apărăm când ne simțim singuri și amenințați – unii dintre noi cer cu insistență, actionează, alții se retrag, evită să simtă amenintarea, așteptând momente mai bune. Fiecare dintre aceste două moduri de adaptare la situații amenințătoare nu face însă decât să înrăutățească situația – cel ce cere agresiv nu va face decât să îl facă să se ascundă și mai tare pe cel ce evită să se expună.

    Și întrebarea acum este, ce putem face?

    În timpul conflictului – în primul rând, opriți cearta, încercați să vedeți că amândoi sunteți prinși în capcană. Astfel vă puteți detașa de emoțiile proprii, ca într-un film, puteți să lărgiți cadrul. Derulați apoi și concentrați-vă pe propriile mișcări, pe propriile emoții și pe propriile comportamente. “Mă sperie când mă simt tristă și singură, mi se pare că nu mă pot baza pe tine și asta nu face decât să îmi crească sentimentul că sunt abandonată. Intru în panică și atunci încerc din toate puterile să trag de tine, să te fac să mă vezi. Încep să îți cer lucruri și mi se pare că nu primesc. Și atunci devii dușmanul.” Iar partenerul/a care fuge, care se retrage poate să răspundă: “Intru în panică când te văd tristă, nu știu ce să fac. E mai simplu să fug și să așept să îți treacă. Mă simt de multe ori judecat, ca și cum nu ar fi suficient ceea ce fac. Și asta mă înfurie. Și atunci devii dușmanul.”

    Următorul pas este să învățați să fiți atent la modul în care propriile emoții îl/o afectează pe partener/ă. Sue Johnson, în cartea sa “Hold Me Tight” arată că “Este important să recunoaștem cum modalitățile noastre frecvente de a face față emoțiilor, îl dezechlibrează pe partener și îi activează frica mai veche de abandon. Dacă suntem conectați, emoțiile mele, evident, le vor influența pe ale tale. Dar să vezi impactul pe care il avem asupra celor iubiți poate fi extrem de dificil, mai ales când suntem prinși în propriile noastre emoții, și în special atunci când frica ne îngustează lentilele.”

    Când cerem, mânați numai de disconfortul nostru sau când fugim pentru a ne proteja, rănim. Fără să vrem.     Este greu să vezi că îl rănești pe cel pe care îl iubești, dar fără să fii prezent în momentul în care acest lucru se întâmplă, fără să fii conectat la suferința pe care, din suferința ta o pricinuiești, legătura dintre voi nu va fi completă.

    Referințe:

    Johnson, S., (2011)- “Hold Me Tight – Your Guide to the Most Succesful Approach to Building Loving Relationships”, Hachette

  • Copiii divorțului

    7fd1917a429b4a3492e51225d5e2977eÎntr-o statistică din anii trecuți, conform INS,  rata anuală a divorțului în România este estimată a fi în jur de 20%,  și aproape jumătătate din cuplurile care ajung să divorțeze au copii. Sunt anual între 15.000 – 20.000 de copii care trec, alături de părinții lor, prin această experiență.

    Divorțul părinților, deși poate reprezenta ieșirea dintr-o zonă agresivă și extrem de conflictuală, îi obligă pe copii să se adapteze la contexte noi, adesea imprevizibile.

    Care sunt situațiile dificile pe care copiii trebuie să le integreze?

    Unul dintre părinți trebuie să plece de acasă – un moment greu și pentru cei mai mici aproape de neînțeles – daca tata (sau mama) nu mai stau cu mine, înseamnă că l-am supărat si nu mai mă iubește. Nu vreau ca tati (sau mami) să plece, eu îl iubesc și ma simt bine cu el!

    Sunt situații în care părintele rămas se descurcă cu greu (financiar si nu numai) sa facă fața îndatoririlor curente de creștere a copiilor.

    Conflictul dintre părinți se poate acutiza după divorț, și fără lupta directă, încheiată pentru că nu mai locuiesc împreună, acesta se poate duce prin intermediul copiilor.

    În cazul în care părinții au custodie comună, copilul trebuie să se adapteze să trăiască în două case – la mama și la tata, și se poate întreba în mod legitim, pentru el acasă cu adevărat, unde este? O altă situație la care trebuie să se adapteze o reprezintă noua jumătate a mamei sau a tatălui, o nouă familile a fiecăruia dintre părinți, poate cu frați vitregi.

    Adaptarea sănătoasă, care conduce la depășirea cu bine de către copil a momentelor dificile, așa cum cercetările arată, depinde de trei categorii de factori: factori parentali si familiali, factori legati de mediul extra-familial și cea de-a treia categorie factori individuali.

    Nivelul de conflict și ostilitate înregistrat între părinți înintea separării este unul dintre factorii parentali care va influența capacitatea de ajustare și adaptare a copilului post-divort.  Studiile au arătat, de exemplu că acei copii care crescut in familii conflictuale și agresive au o capacitate mai mică de control al impulsurilor, iar mediul conflictual poate conduce la distorsionarea imaginii despre sine a copilului. Alți factori incluși in cateogoria influențelor parentale sunt – abilitățile părinților de a se conecta și de a răspunde nevoilor copiilor, pre – și postdivorț, capacitatea de adaptare la noul context a părintelui care a obținut custodia si disponibilitatea de a fi în continuare prezent, în mod predictibil, în viața copilului a părintelui care nu are custodia, relația dintre părinți post-divorț.

    Mediul copilului este complet bulversat de divorțul părinților – există situații în care copii sunt nevoiți să își schimbe școala, să renunțe la grupul de prieteni, și să își facă prieteni noi, să se obișnuiască în alt loc. Resursele le sunt astfel, încă odată, subțiate.

    Integrarea experienței divorțului părinților depinde de asemenea si de vârsta copilului, de temperamentul său, de capacitatea sa de gestionare a propriilor trăiri și emoții.

    Cum pot fi ajutați copiii ai căror părinți au divorțat?

    Deși momentele de conflict trăite nu pot fi șterse, semnificația acestora poate fi reinterpretată. Deasemenea poate fi modificată percepția copilului cu privire la evenimentele pe care le trăiește și poate fi ajutat să dobândească noi abilități, să învețe noi comportamente pentru a face față cu bine schimbărilor. Este necesar ca acesta să fie susținut în formarea sau înlocuirea grupului social de suport pierdut. Copiii în aceste contexte trăiesc intens furia, către unul sau ambii părinți, se pot simți pierduți și deconectați, se învinovățesc pentru ceea ce se întâmplă. Exerciții de comunicare asertivă, de recunoaștere si exprimarea a nevoilor, de relaxare sunt extrem de utile pentru a le ușura povara și a le permite formarea unei identități proprii, o dezvoltare normală și armonioasă.

    Este în răspunderea părinților să treacă peste durerea sau furia despărțirii și să acționeze spre binele copilului. Despre cum influențează însă relația post-divorț a păriniților dezvoltarea copilului , într-un articol viitor.

  • Cum facem față când emoțiile ne sunt ignorate

    …Ștergătoarele ticăiau ritmic pe parbriz. Dus-intors, dus-întors. Radioul mergea, știri diverse, cât să îl țină alert. Fusese o săptămână grea, abia aștepta să se întoarcă.  Avea atâtea de sărbătorit! Pe scaun, lângă el, florile pentru Daria. Un semafor, încă unul, a cotit pe străduța și a ajuns. A parcat în fața blocului, mulțumit. Și-a luat geanta din portbagaj, sticla de vin si florile. A intrat cu cheile lui, să nu o deranjeze. Daria, agitată vorbea la telefon, i-a făcut semn că mai durează 5 minute, și  s-a închis în sufragerie. Se certa cu maică-sa, din nou. Și-a lăsat geanta la ușă si a rămas stingher, în hol cu florile în mână și cu sticla de vin. Nerăbdarea și bucuria au început să i se risipească. Îi auzea vag vocea, care devenise stridentă și încărcată. Oare ce era atât de important? A intrat în bucătărie, și-a tras un scaun și s-a așezat. 5 minute s-au transformat în 10, 10 în 15. A deschis sticla de vin și și-a pus un pahar. Daria a apărut în sfârșit:

    – Iarta-mă, știi cum e mama. Ce dor mi-a fost de tine! Arăți obosit. Este totul ok? Cum vrei să sărbătorim?

    – Da, merge. Sunt cam obosit. Sărbătorim noi altă dată. Mă duc acum să îmi verific mailurile.

    Și-a luat sticla de vin și s-a închis în birou.

    …

    Ne simțim întregiți când emoțiile pe care le trăim, pozitive sau negative, sunt văzute și înțelese, validate, de cei apropiați. Nu este însă în controlul nostru comportamentul celorlalți, iar aceștia, oricât de mult ne-ar iubi, se întâmplă să nu ne fie alături, să fie deconectați de ceea ce trăim și astfel, întregirea ca urmare a validarii emoționale primite din partea lor, să nu se petreacă. Starea de bine a fiecăruia depinde astfel și de modul în care face față, se adaptează situațiilor de invalidare emoțională.

    De multe ori, ceea ce faci ulterior durerii trăite după ce te-ai simțit deconectat de persoana de la care așteptai un răspuns emoțional, poate să adâncească disconfortul, să îți amplifice starea proastă. În astfel de momente, retragerea, evitarea oricăror discuții, sau dimpotrivă comportamentul critic și agresiv, pedepsirea celuilalt vor duce la îndepărtarea persoanei de la care așteptăm înțelegerea, primirea emoțiilor noastre.

    Care pot fi răspounsurile nerecomandate ca urmare a invalidării emoționale?

    •  Cel rănit se poate retrage și astfel nu mai vrea să aibă cu nimic de a face cu persoana pe care o percepe ca indiferentă la emoțiile lui, se protejează în acest fel de o altă posibilă dezamagire.
    • Persoana invalidată poate să pedepsească, își dorește ca celălalt să simtă cum este să fii rănit, să îl doară și acționează, conștient sau nu în acest sens.
    • Deasemenea persoana invalidată emoțională poate deveni critic/ă sau agresiv/ă. “Dacă ți-ar pasa cât de putin de mine…” sau “Nu te mai suport când ești atăt de indiferent/ă.”
    • Iar în cazurile extreme ca urmare a lipsei valdării emoționale el/ea poate amenința cu auto-mutilarea.

    Și totusi, cum putem răspunde altfel durerii lipsei de conectare și înțelegere din partea celor apropiați?

    Alternative sănătoase care au ca răspuns ulterior îmbunătățirea stării persoanei invalidate emoțional includ, printre altele – exprimarea asertivă, așezarea lucrurilor în perspectivă, activități de auto-liniștire. Ne ajută să rămânem în contact cu emoțiile și nevoile noastre, să le exprimăm onest – “M-aș fi bucurat să închizi telefonul. M-am simțit neimportant. Îmi era dor de tine, aveam nevoie să te îmbrățișez.”

    Când ne simțim vulnerabili într-un anumit context, poate fi util să ne propunem să vedem situația și din perspectiva celuilalt, fără însă să ignorăm emoția proprie – “Nu îmi aude ingrijoarea, încearcă din nou să îmi ofere soluții practice. Asta mă înfurie. Dar poate face asta pentru că mă iubește si se simte copleșit câteodată de fricile mele.”

    e1bd14ea6f1665b1f32921b074722da2Ca în multe situații de viață, și în contextele în care emoțiile noastre, de bucurie sau tristețe, de furie sau disperare, dintr-un motiv sau altul sunt ignorate sau negate de cei din jur, este important să nu uităm să ne întoarcem înspre noi, să căutăm rezolvarea care ne păstrează în contact cu noi înșine și cu cei apropiați. Să fim conștienți că puterea de a ne simți bine este în interiorul nostru, trebuie doar să îi dăm voie să iasă la lumină.

    Referințe:

    Leahy, R. L., Tiech, D., Napolitano, L. A., 2011 – Emotion regulation in psychotherapy: a practitioner’s guide, Guilford Press

  • Ușa spre noi înșine

    eb0383067f38d2b5179758ccdda4c692Experiențele lăsate în urmă, trecutul imediat sau mai îndepăratat ne învață să descifrăm și să răspundem la ceea ce trăim în prezent. Momentele dificile pe care le-am depășit și modul în care le-am rezolvat devin de cele mai multe ori calea spre rezolvări similare în prezent. Ca într-o pădure deasă, odată tăiată o potecă, o apuci pe ea de fiecare dată și cu greu te încumeți să îți faci un drum nou, si ajungi mereu în același loc, unde te poți simți vulnerabil, rănit sau singur. Unii dintre noi, am fost în trecut de atât de multe ori criticați, încât critica devine un atac la integritatea noastră, și alegem să fugim de sau să desființăm pe oricine pare că nu este de acord. Alții am fost de atât de multe ori neglijați, încât orice deconectare de persoane apropiate reprezintă o amenințare imensă, și putem interpreta acțiunile celor de lângă noi numai prin lentilele abandonului. O altă parte dintre noi am învățat că numai când ești special poți să fii iubit și prin urmare te simți amenințat de orice ar putea să întunece imaginea grandioasă pe care ți-ai creat-o despre tine.

    Vulnerabilitățile fiecăruia devin acute mai ales în relațiile cu persoanele apropiate. Să ne imaginăm următoarea situație:

    Un cuplu, trecut prin momente bune, foarte bune și mai puțin bune, tocmai ce a încheiat un week-end romantic și, amândoi, se întorc, ușor nostalgici, la muncă. După 3 zile de declarații arzătoare, plimbări mână în mână, cine romantice și cadouri delicate, întorși în pragmatismul vieții citadine, ar mai prelungi un pic magia zilelor de vacanță. Ea așteptă prin urmare ca el să o sune, să îi mai susure ceva vorbe frumoase. El, nici vorbă, întors la treabă, se apucă de lucru și este eficient. Adâncit în proiecte și ședințe nici nu simte cum trece ziua. Ea, însă, până seara, fără nici un telefon macar „de ce mai faci”,  este convinsă că lui nu îi pasă cu adevărat de relația lor, că nu o iubește și că nu este interesat de persoana ei. Ajunsă acasă, se închide în dormitor si nu vrea să îi mai spună nimic. El se culcă furios pe canapea – “iar am greșit, niciodată nu fac nimic bine!” Dimineața la cafea se pornește uraganul: “daca ti-ar fi păsat cât de puțin, măcar un telefon ai fi putut să dai” Ea este critică și agresivă, el se simte amenințat si atacă la răndul lui.  La sfârșit pleacă epuizați la servici. Nici azi sigur nu o va suna.

    O situație, ca multe altele,  ce pare imposibil de rezolvat, și totuși există ieșire. Când ne întoarcem spre noi, spre ceea ce ne doare cu adevărat, și nu încercăm să aruncăm durerea înspre celălalt, ne putem opri și putem privi situația în ansamblul ei, nu numai bucata noastră. Ea se simte deconectată de el, este o neliniște pe care nu o poate tolera, pe care o transformă în furie. Aruncând furia înspre el, nu face decât să îl îndepărteze și mai mult,  își adâncește neliniștea și tristetețea, este din ce în ce mai departe de a primi ceea ce își dorește.

    Pe de altă parte, când suntem în contact cu emoțiile noastre, cu ceea ce suntem și cu ceea ce ne doare, când ne cunoaștem rănile vechi, punctele sensibile, putem să înțelegem ce trăim:

    – Sunt tristă că nu am vorbit, m-aș fi bucurat să prelungim magia din vacanță. Mă bucur când vorbim în timpul zilei, simt că legătura dintre noi există.

    – De ce nu m-ai sunat, am avut imens de mult de lucru, stii cum ma absoarbe munca. As fi plecat mai devreme si puteam să mergem la un concert in oras.

    – Nu stiu de ce nu am sunat, poate așteptam să mă vezi tu și să îmi arăți că mă iubești.

    – Dar te iubesc, știi bine. Imi place însă munca mea, dar asta nu are legătură cu iubirea pentru tine.

    Noi înșine ne întreținem vulnerabilitățile, intrăm în capcana lor, de fiecare dată și de fiecare dată, făcându-le din ce în ce mai puternice. Și ne-ar ajuta dacă, în situațiile grele, când ne simțim puși la pământ, am face un pas în spate si ne-am întreba – Cum mă simt acum? Ce este la mine din tot ce se întâmplă? Ce din mine, din trecutul meu îmi întreține și îmi amplifică starea? Care este interpretarea mea? Este interpretarea in acord cu vulnerabilitatea mea? Care ar putea fi o altă interpretare a situației?

    Fuga de slăbiciunile și durerile noastre nu face decât să le întrețină. Să te privești cu onestitate, să te împrietenești cu tine, să faci loc disconfortului sunt instrumente ce ne aduc in liniște cu noi si cu cei de lângă noi. Este ca și cum am găsi cheia potrivită și cu ea am deschide ușa spre noi înșine.

  • Acum te ascult

    Iată și cel de-al doilea articol despre ce fac cuplurile fericite. c09c8ceff08abd967c21c0cd82a0c7ed

    În cuplurile fericite amândoi partenerii știu să asculte, lasă loc pentru celălalt să se exprime, amândoi crează cadrul în care realitatea fiecăruia este auzită, acceptată și înțeleasă.

    Se întâmplă însă adesea ca cei doi parteneri să discute mai aprins, să se certe, fără să îl asculte cu adevărat pe cel de alături. Conflictul se declanșează de la ceva ce se întâmplă în prezent, se transformă în reînvierea unor discuții vechi, întoarse pe toate părțile, care apar ca din senin mereu și mereu, fără nici o soluție.

    Neînțelegerea poate să pornească de la un eveniment absolut inofensiv, ea se supără că a găsit din nou vase murdare în chiuvetă, și îi spune asta – iar ai uitat să pui vasele în mașină și de aici, nu se știe cum, să ajungă la cât de greu este să mă ocup singură de copii și să se încheie cu faptul că niciodată nu îți pasă de mine. Asta dintr-o parte. Din partea cealaltă – el se gândește – niciodată nu este suficient ce fac, ce legătură or avea vasele cu cât de mult îmi pasă de ea și ajunge la –  de ce toată viața noastră se învârte numai între copii și vase etc, etc, etc.

    Fiecare dintre cei doi a intrat în tiparul care îi este familiar. Celălat nu mai există cu adevărat, problema este numai unidirecțională, “a mea”.

    Dacă pe rând, fiecare dintre ei ar asculta, dacă l-ar primi pe celălalt fără să îl judece, fără sa interpreteze, daca ar putea să se lase la o parte și să asculte  cu adevărat ceea ce are celălalt de spus, fiecare dintre cei doi ar putea să audă că necazurile iubitului sau iubitei sunt despre propria-i persoană și nu despre partener, că vin din vulnerabilități personale și au nevoie să fie exprimate și primite, pentru a crea un mediu sigur pentru amândoi.

    Thich Nhat Hanh spune în clipul de mai jos ce se întâmplă când asculți  cu adevărat  – îl ajuți pe celălalt să își usureze povara. Să asculți fără să judeci, fără să dai soluții este modul în care cel de lângă tine își începe călătoria spre vindecare. O dovada de iubire este capacitatea de a asculta ce are celălalt de spus fără să te aduci pe tine în discuție. După cum spune Thich Nhat Hanh, dacă păstrezi în minte ideea că acum asculți cu unicul scop de a ușura suferința, durerea celuillat, poți să amâni schimbarea percepțiilor pe care le consideri greșite în ceea ce te privește.

    Te iubesc și nu vreau să te fac să suferi și mai mult, de aceea acum te ascult.

    În acelasi sens, un instrument pe care îl găsesc extrem de util pentru a auzi ce spune celălalt, atât în relația de cuplu cât și în relația cu copiii este dialogul Imago dezvoltat de Harville Hendrix și Helen Hunt. Dialogul pe care cei doi îl propun este compus din trei pași – primul se referă la oglindire, în care partenerul care ascultă, repetă, oglindește ceea ce a exprimat soțul sau soția sa. Este important ca cel ce transmită mesajul să se refere la sine – la nevoile, la emoțiile sale  -“Mă înfurie îngrozitor când ne facem un program și tu uiți ce am stabilit. Ma face să mă simt neimportantă.” Iar partenerul îi răspunde – “Ești îngrozitor de furioasă când uit de programul nostru comun si asta te face să te simți neimportantă.” Și se asigură că a înțeles exact ce a vrut celălalt să transmită –  “Am înțeles corect ce ai vrut să îmi spui?” Cel care are sacul de deșertat își varsă tot năduful, iar cel ce ascultă oglindește ceea ce îi spune partenerul. Pentru cel ce ascultă este important să nu uite ca dialogul Imago pe care Harville îl propune este unul de comunicare și nu de confruntare.

    Al doilea pas al dialogului terpeutic dezvoltat de Harville este cel de validare, de acceptare a argumentelor și realității celuilalt. După cum el însuși scrie în “Găsește dragostea pe care o dorești” – “Dacă îmi adun curajul și îmi suspend propria mea perspectivă asupra lumii pentru o clipă și reușesc să înțeleg o porțiune din realitatea ta, se întâmplă ceva miraculos. În primul rând asupra ta va pluti un sentiment de securitate. Pentru ca persepectiva ta nu mai este pusă sub semnul întrebării începi să lași garda jos. În același timp înțelegi un fragment din realitatea mea.(..) începe să apară o legătură, trăim o experiență de comuniune.”

    Rolul validării este acela de a accepta viziunea celuilalt asupra situației, de a-i permite să fie “reală”- În exemplul nostru cel ce ascultă poate să răspundă – “Are sens să te simți ignorată când uit ca trebuia să ne întâlnim să mergem în oraș”.

    Ultimul pas este cel de empatizare – înțelegi ceea ce simte celălalt. Odată ce au căpătat sens argumentele oferite, pasul firesc este acela de înțelege emoția pe care acestea o provoacă. “Ești furioasă că am uitat de tine, înțeleg asta.”

    Simplu in teorie, greu in practică, dialogul Imago este cu atât mai dificil de implementat cu cât problemele sunt mai acute, iar opiniile celor doi diferite. Pe rind unul și celălat dintre parteneri vor oglindi, valida si empatiza, vor oferi astfel suport si confort, si cu cât situația este mai dificilă, cu cât vă este mai greu să lăsați confruntarea de-o parte, cu atât recompensele vor fi mai mari. Veți crea un mediu sigur în care dvs. și partenerul/partenera vă puteți dezvălui și exprima. Cuplurile fericite sunt acela în care partenerii pot face, pe rând, un pas în spate pentru a-i permite celuilalt să se exprime și să fie ascultat.

    Referințe:

    Harville Hendrix – “Gasește dragostea pe care o meriți”,  Editura Curtea Veche, București 2008

  • Partenerul și binele ascuns în fiecare dintre noi

    …

    The-KissCu ceașca în mână, se uita gânditoare pe geam. Îi era dor de acasă. Era bine și la Ioana în vizită, aveau atâta grijă de ea, dar deloc nu își gasea locul. Astăzi avea iarăși două interviuri si mâine o întâlnire cu o domnișoară drăguță de la o galerie. Și gata. Putea să se întoarcă în atelier. La liniștea și gândurile ei. S-a întors înspre Ioana. Fata ei mare, prima născută, ce care o provocase de atâtea ori și care îi adusese atât de multă bucuria. Lucra concentrată la computer. Se bucura de bucuria ei. Expoziția era un așa de mare succes. Cine ar fi crezut că o să ajungă aici?! Poate doar Mișu. Ar fi fost tare de mândru de ea. Tot timpul era. Când picta, și acum, după doi ani, mai uita că Mișu a murit. Îi era greu fără el, poate și din cauză că lumea îi părea mai puțin colorată. Și apoi tot tam-tamul asta. Cu presa și cu fotografii, si cu uimirile tuturor – unde ați fost, de ce ați stat ascunsă, si titlurile de primă pagină din gazete  – “Un debut târziu și un succes copleșitor.” sau “Succesul ascuns în atelierul din mansardă” sau “Viața începe la 60 de ani”. Ce să le spună? Că fără soțul meu nu aș fi pictat? Că nu dădeam doi bani pe ce făceam? Că el a crezut orbește în mine?

    Mâine era din nou ziua ei. 60 de ani. Atât împlinea. Expoziția fusese cadoul Ioanei. A convins-o cu greu să își scoată tablourile din bârlog. Cui i-ar fi păsat de norii si de florile ei, de monștrii care o tulburau atât, de povestea din spatele fiecărui tablou, de neliniștile si de speranțele ei.

    Acum 20 de ani Mișu i-a făcut o supriză cu atelierul din mansardă. Pictura a fost scăparea ei. Era așa de fericit să o ajute – i-a comandat pensule, pânze și culori, îi înrăma tablourile de care ea era mulțumită. Puține, e drept. Tot el a fost lângă ea când s-a hotărât să studieze artele serios, dar a rugat-o să rămână la cum era. Perfectă. Să lase tehnica pentru alții, cei fără har. Ea să își vadă de drumul ei. Îi zâmbea doar, ce har, ce drum? Nu le vedea. Se simțea însă eliberată când punea cularea pe pânză. Era în siguranță, se regăsea. Și acum toată povestea asta, era ca un vis. Cât ar fi râs cu Mișu.

    Ioana s-a oprit din tastat. I-a zâmbit.

    – Mama, ești o femeie bogată, i-a spus, o să vinzi tot ce ai expus.

    – Iubirea m-a făcut bogată,  draga mamii, iubirea!

    …

    Ce face un cuplu să fie mai fericit decât altul?  De ce pentru unii relația cu partenerul este raiul, pe când pentru alții este iadul? Putem fi persoane mai bune ca parte a unei  relații sau singuri? Sunt întrebări pe care ni le punem adesea, când suntem în dificultate sau atunci când pur și simplu încercăm sa întelegem ceea ce trăim și privim la relația noastră și a celor din jur.

    Iubirea pare un domeniu poetic, dar știința face progrese remarcabile în a defini și a ajuta la construirea unei relații de cuplu autentice, în care ambii parteneri să își găsească locul, să se simtă iubiți, văzuți, apreciați și împliniți.

    Următoarele patru articole m-am gândit să scriu despre cuplurile fericite, cum fac să ajungă acolo și cum își păstrează fericirea.

    Astăzi însă despre cum iubitul sau iubita ne ajută să fim mai buni, ne ușurează drumul spre a ne descoperi partea frumoasă din noi.

    Un fenomen interesant, pe care cercetătorii l-au numit fenomenul Michelangelo, este acela în care unul dintre parteneri se dezvoltă și se apropie de sinele ideal, imaginea cea mai bună pe care o persoană o are cu privire la sine însuși, ca urmare a atitudinilor si comportamentele partenerului său. Unul dintre mecanismele care stau la baza acestui fenomen se desfășoară astfel – unul dintre parteneri dezvoltă anumite convingeri cu privire la abilitățile celuilalt, ca urmare, comportamentele sale vor fi convergente cu convingerile sale. Atunci când convigerile partenerului sunt similare cu imaginea ideală a celuilalt, acesta il va conduce pe iubitul sau iubita sa spre sinele ideal, spre ceea ce visează să ajungă. Soțul meu de exemplu, este convins că sunt înzestrată pentru scris. Scrisul este drept mă eliberează și mă bucură, dar fără susținerea lui mi-ar fi fost greu să mă expun, să mă arăt vulnerabilă și imperfectă. Mă încurajează și se bucură de pașii pe care îi fac pentru a-mi descoperi si dezvolta pasiunea. Când unul dintre parteneri este convins de și crede în abilitățile celuilalt, îl ajută să creeze oportunități pentru comportamente ce conduc la dezvoltarea acestora, și reduce apariția comportamentelor ce ar avea ca efect inhibarea lor.  Interacțiunile care astfel se formează între cei doi parteneri, se transformă ca urmare a frecvenței lor în dispoziții stabile, în convingeri si atitudini, într-un sistem care guvernează astfel relația. Reprezintă o formă de adaptarea la o anumită realitate, cea a partenerului. În fiecare relație o consecință a acestei adaptări este faptul că partenerii apropiați sculptează practic sinele celuilalt, dau deoparte unele aspecte și dezvăluie altele. Dispozițiile stabile, valorile fiecărei persoane și tendințele comportamentale pot deveni o reflecție parțială a realității interpersonale create de partener. Este un fel de a spune, ca atunci când oglinda celuilalt reflectă binele din noi, acest bine devine realitate. Există desigur și reversul medaliei, când unul din parteneri prin comportamentele, acțiunile sale inhibă, anulează dezvoltarea celuilat.

    Relațiile fericite sunt însă acelea în care crezi în celălalt și actionezi în virtutea acestei credințe, iar iubitul/iubita sunt astfel persoane mai bune, mai aproape de ceea ce își doresc. Asemeni lui Michelangelo, care spunea că sculptorul nu face decât să scoată statuia dintr-un bloc de piatră, relația, partenerul, conștient sau nu,  este cel ce poate ajuta la dezvăluirea mai binelui din fiecare dintre noi.

    Bibliografie selectivă:

    Drigotas, S. M., Rusbult, C. E., Wieselquist, J., & Whitton, S. (1999). Close partner as sculptor of the ideal self: Behavioral affirmation and the Michelangelo phenomenon. Journal of Personality and Social Psychology.

    Drigotas, S. M., (2002), The Michelangelo phenomenon and personal well-Being, Journal of Personality

    Rusbult,C. E.,&Van Lange, P.A.M. (1996). Interdependence processes. In E.T. Higgins & A. Kruglanski (Eds.), Social psychology: Handbook of basic principles

    Ruvolo, A. P.,&Brennan, C. J. (1997). What’s love got to do with it? Close relationships and perceived growth. Personality and Social Psychology Bulletin