Corina Dobre

Autor: Corina Dobre

  • Despre manipulare si narcisiști

    Despre manipulare si narcisiști

    Relațiile din viața fiecăruia, de iubire, de prietenie, de colegialitate sau chiar de afaceri au sens, pot să crească, să capete consistență numai dacă protagoniștii își pot exprima echilibrat nevoile, emoțiile, pot cere si primi cu aceeași măsură. Au loc în mod egal. Fiecare are în vedere ca binele lui să nu împuțineze binele iubitului, prietenului sau colegului. Sunt relații sănătoase, între adulți asumați, bine construiți.

    Există persoane apropiate, alături însă de care te simți confuz, cel mai adesea vinovat că lucrurile nu merg, responsabil pentru ei și nevoile lor. Ești prins ca musca în dulceață și orice ai face nu găsești o cale de mai bine.  Ai mari șanse să fii în relație cu un narcisist/ă, iar principalul instrument cu care te ține legat să fie manipularea.

    Un tipar evident al narcisistului – grandios, arogant, rece, lipsit de empatie, centrat evident pe sine și pe nevoile lui, este mai ușor de depistat. Și acest narcisist evident manipulează – te minte, îți prezintă realitatea distorsionat, te învinovățeste pentru ce nu merge bine. Cei mai mulți dintre noi, tocmai pentru că lucrurile sunt mai clare, pot să fugă, să pună limite când situația devine prea gogonată.

    Dar ce te faci cu lupul în blană de oaie? Pentru că da, există un tipar ascuns al narcisistului – cel bun, și grijuliu, și loial si atent, dar care în fapt se asociază cu tine, așa cum spune el “te alege”, pentru propia lui imagine sau pentru ce ai să îi oferi sau, de ce nu, pentru continua lui gratulare. Poți să fii orbit de grija lui, de imaginea caldă și echilibrată, înțeleaptă pe care și-o proiectează.

    Evident, cu totii vrem să fim iubiți și apreciați, văzuți și înțeleși. În prima parte a relației, un narcisist exact asta îți poate oferi – ești tot ceea ce aștepta, te copleștește cu atenție, ce este mai bun este pentru tine. Relația cu tine este centrul vieții lui, te căuta de nu știu când și acum ai apărut. Aproape că pare prea frumos să fie real. Te lași cu totul pe mâna lui/ei. Este o persoană așa deosebită. Și de ce să nu o faci? Nu îți mai trebuie nimic altceva. Când ai lăsat toate scuturile, când lumea ta este umplută numai de el/ea, îți trage preșul de sub picioare. Deja infiltrat în toate fibrele tale, narcisistul te convinge, idee cu idee că noroc cu el/ea, că stă cu tine, îți arată că albul este negru și că negru este alb. Te simți defect, din zi în îi mai mult. Ceea ce îți oferă el/ea este cu mult peste ceea ce primește de la tine. Realitatea ți se dizolvă, nu mai știi cine ești cu adevărat, senzația pe care o ai, în momente de mare tensiune este că îți pierzi mințile. Da, ti-ar putea spune că este firesc să îți dorești stabilitate și echilbru, dar el/ea este stabilitatea si echilibrul în persoană, tu ești derutat sau vulnerabil și nu poți, nu stii sau nu vrei să apreciezi. Realitatea pe care tu ai trăit-o este constant pusă sub semnul întrebării – tu tii minte că lucrurile s-au întâmplat într-un anumit fel, el/ea îți demontează bucată cu bucată relatarea, ți s-a părut, nu a fost așa, nu a spus asta, ai înțeles greșit  sau oricum argumentele tale sunt nererelvante, prostești, dovadă a imaturității sau a sensibilității tale excesive. La propriu, nu te mai poți sprijini pe nimic concret. Singurul punct stabil din această ecuație este chiar el, narcisistul.

    Narcisistul poate fi o victimă continuă, dacă ție ți se întâmplă ceva îngrozitor, de exemplu ai fost dat afară, problema lui este de 100 de ori mai mare, el nu a fost promovat așa cum ar fi meritat si asta este discuția pe care trebuie să te concentrezi. Tu mori de foame sau nu mai ai un acoperiș desupra capului, dar el este cel rănit/ă sau neapreciat/ă, durerea lui este nesfârsită, are nevoie de tine, se așteaptă să îl înțelegi. Și cum să nu înțelegi, el o persoană așa de bună, specială, nevoită să treacă prin toate aceste umilințe. Te străduiești să îi fii alături, dar te simți împuținat după fiecare interacțiune. Se înfurie când nu îi mai dai cât să îi ajungă. Încerci să te aperi, și atunci te pedepsește. Dispare, ca tu din teama de a nu pierde relația să renunți și mai mult la ceea ce ești. Să îl implori să îți fie alături. Și uneori o faci.

    Dacă faci greșeala să te arăți vulnerabil, să nu ai dubiu că nu va folosi acest lucru împotriva ta – nu poate discuta cu tine pentru că ești nerezonabil, ai nevoi de neînțeles pentru el/ea. Ca atunci de exemplu când ai așteptat să te sune de ziua ta, de care el uitase, și tu încerci să îi spui că ești dezamăgit, dar serios acum, îți permiti să fii rănit din atâta lucru? La cât de multe ti-a dat, te legi de așa un amănunt, în loc pur și simplu să îl venerezi în continuare?! Te simți vinovat, aproape că ti-ai cere iertare, dacă nu ai simți că totuși ceva nu este în regulă.

    Narcistului îi este pur și simplu greu să accepte că sunt zone în care ești bun, unde te simți confortabil. Poți să fii bun, dar numai acolo unde el consideră că este cazul. Ești bine văzut la servici, oricum este nerelevant, este un job de fraieri. Ai reușit să pui pe picioare un proiect important pentru tine, te bucuri de rezutate – desigur altcineva, poate chiar el a făcut asta înaintea ta, n-are rost să te împăunezi. Hai mai bine să ne întoarcem la ce este mai important în relația voastră,  știi deja, desigur, persoana lui.

    Și, după toate cele de mai sus, ca prin minune, se întâmplă să facă un gest măreț, răsunător, poate pentru că vede cum îți pălește în minte si suflet imaginea lui sau poate că chiar îi este teamă că pleci. Și te copleșteste din nou cu grija și afecțiunea lui, sunteți ca la început. Și te minți că totul este bine. Dacă te-ai străduit, vezi, acum si primești. Are dreptate, tu ești cel defect care nu apreciază. Pare atent si spășit, dar cum știm, lupul își schimbă părul, dar năravul ba. În scurt timp vă întoarceți din nou în același dans al manipulării, al distorsionării.

    De ce să stai într-o astfel de relație? Poate pentru că nu ai primit nicicând cu adevărat afecțiune, iar momentele de așa zisă grijă, complimentele și reasigurarea pe care le primești de la un narcisist îți crează iluzia că dacă ai putea să îi fii alături așa cum îți cere vei primi constant ceea ce atât de mult îți dorești. Ai putea sta poate și ca să îți demonstrezi că nu esti atât de defect, că dacă te străduiești suficient poți să fii acceptat – ești bun, ești performant, ești valoros, și cu cât este mai greu, cu atât să fie, pentru tine rezultatele si recunoasterea mai importante Ai putea să stai tocmai pentru că narcisistul îți dă consistență. Nu știi cine ești și ce vrei, iar modul sigur în care el își exprimă nevoile, viziunea clară pe care și-o conturează devin și ale tale. Îți dă un scop și un sens. Responsabilitatea unei relații este însă împărțită la doi. Ai nevoie să înveți cum să ai grijă de tine, care îți sunt vulnerabilitățile pe care narcisistul cu atât de mult talent le speculează. Poate deprivarea emoțională, poate rușinea de a fi defect, poate propria ta submisivitate, incapacitatea de a te exprima, de a-ți alege un drum sau o direcție. Să poți face față relației cu un narcisist, să pui limite, să îți bandajezi rănile, presupune să te aduci în contact cu propria ta realitate – ce vreau, ce îmi doresc, care sunt valorile mele, ce este important pentru mine, ce am eu să îmi asum din această relație. Un drum lung și greu, de construcție, dar pe care merită să îl strabați, pentru tine, și de ce nu, pentru partenerul, prietena sau prietenul tău narcisist. Dacă tu te construiesti sănătos, are o sansă și el/ea să se întoarcă în realitate.

  • De ce un program despre anii de adolescență

    De ce un program despre anii de adolescență

    M-am apropiat cu reținere de studiul anilor de adolescență și fără să trec din nou alături de băieții mei prin această perioadă poate nu aș fi făcut-o nicicând. Am vrut să înțeleg și să le fiu alături așa cum au nevoie, fiecare dintre ei. Adolescența lor mi-a dat șansa să înțeleg propia mea adolescență.

    Viața mea de adult a fost definită de experiențele, relațiile, trăirile de atunci. Unele minunate, iar altele îngrozitor de dureroase. Ca toți adolescenții am iubit și am suferit, am căutat să înțeleg și numai după ani de zile au avut sens experiențele pe care le-am trăit. Mi-aș fi dorit poate să am o relație mai apropiată cu părinții mei, dar cred că, într-un fel, și ei erau la fel de în ceață ca și mine.

    Senzația pe care și acum o am când rememorez anii de atunci este de libertate sugrumată. Aș fi vrut să fiu liberă, însă nu știam cum, aș fi vrut să zbor, dar îmi era teamă că nu o să mai am unde să mă întorc. Fără îndoială, să învăț de atunci să mă sprijin pe mine, să învăț să mă cunosc, să mă accept, cu bune și rele, să îmi dau voie să mă ridic și să cad, mi-ar fi făcut drumul mai lin și alegerile mai ușoare. Să fii avut curajul să mă bucur de ceea ce eram, m-ar fi ajutat poate să mă regăsesc mai devreme în profesie. Țin minte nesiguranță de atunci  – “oare sunt ok?” – aproape în orice – cum arătam, legat de școală, în ce meserie aș fi mai potrivită, în relațiile cu băieții. Fizic încă mai pot simți și acum această neliniște.

    Dar viața, experiență cu experiență, așa cum o trăim, are însă un rost. Și poate rostul anilor de atunci, nu tocmai ușori, ar putea fi să dau înapoi tinerilor adolescenți de astăzi ceea ce eu mai greu am aflat – că mintea te poate uneori păcăli, că trecutul și istoria familiei își pun amprenta asupra ta, că suferinta și durerea sunt parte din viața și nicidecum un semn de slăbiciune, că orice experiență, bună sau nu, te face mai bogat. Și, pentru că viața te răsplătește în feluri în care nici nu te gândești, am adunat și știința care să îi ajute și să dea un sens coerent cunoașterii lor.

    Lucrez cu adolescenți de o vreme și nu încetează să mă uimească, să mă impresioneze claritatea minții lor, puterea lor de a-și asuma propria persoana, bucuria și curiozitatea cu care se descoperă pe sine, pe ceilalți, energia și entuziasmul lor, de a face bine, de a construi, de a se construi pe ei înșiși, solid, așezat.

    Cred că dacă le oferim copiilor noștri adolescenți instrumente sănătoase, să înțelegă riscurile și beneficiile vârstei, dacă noi adultii învățăm despre noi și despre ei, în așa fel încât să le putem fi alături, viața lor, dacă nu mai ușoară, va fi poate mai bogată în momente de echilibru, cu alegeri mai sănătoase decât ale noastre și de ce nu, poate cu mai puțină durere. Vă aștept cu drag, de acum încolo, sper că pentru mult timp, alături de colegii mei de la Mind Education la evenimentele proiectului “Anii de adolescență”, ateliere pentru adolescenți – „Învat sa ma cunosc” – http://bit.ly/2ng1xFf, pentru părinții de adolescenți „Îmi cunosc copilul adolescent” – http://bit.ly/2mk8qqc, la evenimentele cu liceeni și cu profesorii lor.

  • Sinele fragil al narcisistului

     …

    trăgea cu nesaț mirosul în piept…de lemn… de scenă…de vechi… de glorie… a închis ochii…si sala s-a umplut…plină până la refuz… blănuri…parfumuri scumpe…blitzurile fotografilor…zâmbete și atingeri…voiau să îi fie aproape…le dădea voie să pună mâna pe el… îl chemau pe scenă… “anul acesta, avem bucuria de a onora munca de o viața a dlui …” aplauze… aplauze frenetice… reflectorul îl căuta …strălucind, le zâmbea tuturor cu capul sus… a luat stauteta aproape fără să se uite la ea…era firesc… reflectorul a rămas numai pe el… publicul în întuneric îi aștepta vorbele…liniște…și…

    – Hai, băi, Marine, te cheamă șefu’, ce dracu, nici până acu’ nu i-ai mutat mașina!… a scrâșnit o voce din spatele scenei…

    s-a dus clipa…n-a rămas decât mirosul de lemn…gloria trebuia să aștepte…si-a încheiat geaca… cu urechile arzând, a plecat să ia cheile de la mașina sefului…o să țină el și discursul ălă.….

    65302263316409133uhmutdnfc-2
    sursa foto – http://www.indulgy.com

    Trecutul ne urmărește, oricât de mult ne-am dori ca acest lucru să nu se întâmple, ne definește într-un fel sau altul prezentul. Dar în ce fel poate trecutul modela personalitatea narcisistă, acele persoane impresionate de propriul sine  și atente numai la propriile nevoi?

    Există un tipar evident de narcisist care s-a dezvoltat ca urmare a răsfățului fără limită al părinților, totul îi era permis, era grozav orice ar fi făcut, drumul i-a fost permanent netezit, nu au existat consecințe, disconfortul, de orice fel, dispărea ca prin minune, iar odată ajuns adult, micul îndreptățit așteaptă de la ceilalți să facă același lucru ca și părinții lui – să trăiască pentru a-i ușura viața, să îl admire, să îi fie constant la dispoziție.

    Lipsurile, materiale sau emoționale, abuzul, abandonul, critica, iubirea condiționată pot constitui însă și ele terenul fertil pe care să se dezvolte personalitatea narcisistă. Cum poate face față un copil într-un mediu familial rece, poate agresiv, cu părinți concentrați pe propriile lor nevoi, detașati de nevoile copilului? Un mod de a supraviețui este să își găsească calități exceptionale, să își construiască un sine idealizat, pe care să îl arate în exterior, singurul care să îi permită să țină capul sus, singurul care să îl ajute să își impresioneze părintele și astfel să primească o brumă de atenție sau dimpotrivă să fie sigur că se poate descurca și singur – „sunt grozav, nu mai am nevoie de nimeni.” Își crează astfel un refugiu în fața durerii de a fi respins, neglijat sau abandonat,  nesemnificativ sau lipsit de putere.

    Acesta este narcisistul cu un sine fragil, căruia îi ese greu să se priveasă cu adevărat, pentru că orice fisură a imaginii sale, așa cum el își dorește să fie percepută, reprezintă un pericol de disoluție. Cine sunt eu, dacă nu sunt așa cum îmi doresc să fiu perceput? Nimeni. Imaginea pe care si-o proiectează despre sine poate să fie diferită de realitate. Să se vadă grozav, fără să fi arătat nimic, să înșire, precum poveștile vânătorești, verzi și uscate într-un discurs menit să îi țină pe ceilalți captivi.

    Imaginea bună pe care au nevoie să și-o construiască despre ei înșiși poate exista numai dacă este validată de ceilalți. Astfel își aleg auditoriul. Este singurul mod în care narcisiștii construiesc relații. Ei sunt în centru, iar ceilalți gravitează în jurul lor, să îi mulțumească, să le împlinească nevoile. Narcisiștii se întâmplă să fie uneori dureros de conștinenți de limitele lor, să vadă că aurul nu este decât o spoiala de tinichea, și atunci cu atât mai mult vor cere de la ceilalti să îi reîntregească – cu munca, cu imaginea sau cu admiratia lor.

    Persoanele cu personalitate narcisistă au dificultăți să construiască relații de prietenie sau de cuplu simetrice, în care polii de greutate să fie similari. Au un cerc larg de cunoșințe, dar nu au prieteni apropiați, care să îi oglindească și să le dea un feed-back onest. Au discipoli, care sorb din înțelepciunea lor, dar nu au relații profunde de colegialitate, trecute prin momente bune, dar si prin momente tensionate.

    Greu de influențat, narcisistul consideră că fără să ai succes sau o anumită imagine, așa cum el o vede ca fiind dezirabilă, nu valorezi nimic. Te încadrezi în standardele lui sau pentru el ești nimeni. Adesea se poate considera pe sine ca fiind o persoană prea prețioasă pentru a fi deranjată cu treburi ce li se cuvin muritorilor de rând – cum ar fi să strângă după ei înșiși, să își spele farfuria în care au mâncat sau să se meargă cu copiii în parc. Pe cei ce se sacrifică pe altarul propriilor lui nevoi, în mod paradoxal, narcisistul nu îi respectă, pentru că le vede limitele, ce ai putea să îi mai dai, când deja i te-ai dat cu totul. Nevoia lor de ceilalți este nesfârșită, să ia mult, să ia constant.

    Nevoia lor de bază este să fie perceputi ca fiind sigur de ei, în control, importanți, atât de importanți încât ceilalți trebuie să le ghicească nevoile, să le fie la dispozitie. Când acest lucru nu se întâmplă este un atentat la propia lor persoană, iar pedeapsa nu va întârzia să vină. Regulile după care un narcisist trăiește sunt numai acelea pe care el le acceptă sau pe care el le crează. De multe ori calm, pentru că dezvăluirea emoțiilor reprezintă o vulnerabilitate, narcisistul rămâne la distanță de el însuși și de ceilalți.

    Se întâmplă ca o peroană narcisistă să fi greu de identificat, pentru că narcisistul poate fi șarmant, poate mima grija, poate fi un stâlp al societății. Tocmai pentru că interiorul lui este găunos, pentru că nu poate da, căci astfel pentru el nu ar mai rămâne nimic, cu un narcisist te simți ca pe nisipuri mișcătoare. Ești defect, orice ai face, ești de vină, orice s-ar întâmpla, te descurci singur, pentru că lipsit de înțelegere pentru altcineva, fără empatie, el nu își poate asuma neplăcerile tale. Desigur, există grade diverse de manifestare, iar în spatele acestei platoșe aurite, a cererii continue ca nevoile lui să fie cele mai importante, narcisistul poate avea momente de deznădejde, de tristețe si mai ales de lipsă – de lipsă a ceva sau a cuiva.

    Este șansa lui, și a celor ce îi sunt apropiați să încerce să se înțeleagă, să caute în sine, și nu în afară, remediul spre a-i fi mai bine, pentru că numai atunci când este în contact cu propria lui durere narcisistul poate avea o idee despre durerea pe care o provoaca.

    Referințe:

    Millon, Th (2004), Personality Disorders in Modern Life

    Beck, A. T. (2004), Cognitive therapy of personality disorders

    Behary, W (2008), Dissarming the Narcissist

  • Cu recunoștință

    Greu an. Un an de maturizare, de întoarcere la ce este important.

    Înainte să plecăm în vacanță, la începutul lui sepetembrie, în miez de noapte, ne-a ars casa, și tot trecutul nostru o dată cu ea –  s-au dus primele desene ale copiilor noștri, acte importante, cărțile, pozele cu bunicii. Și chiar și așa am fost binecuvântați cu liniștea de a fi recunoscători – am ieșit la timp și în siguranță cu toții, am avut familia și prieteni ce ne-au fost alături.

    Recunoștința te eliberează, nu sunt toate pe umerii tăi, cum nici în controlul tău nu sunt. Primești ceea ce este de primit. Am învățat că recunoștința presupune mai ales să știi, cu mintea dar și cu sufletul, că nu ți se cuvine. Că ceea ce ești, ceea ce ai, sunt și un produs al muncii tale, dar și pentru că ți s-a dat – de la Dumnezeu, de la părinți, de la prieteni, de la partener, de la copiii tăi. Că dacă nu vezi și mai ales nu simți asta nu ai de fapt nimic.

    Recunoșința este despre a fi conștient că nu ești special, de a fi împăcat, de a-ți ajunge tu ție, de a duce cu liniște ceea ce viața îți dă. Când spui “mulțumesc” este despre recunoștință, cum să nu, dar numai atunci când știi că ceea ce tocmai ai primit este și despre celălalt, despre cum onorează relația cu tine, despre efortul lui de a-ți fi alături.

    Greu an, dar bun într-un fel în care nu m-aș fi gândit că un an poate fi bun. Un an în care am aflat pe pielea noastră că relațiile sunt singura avere pe care o ai, că puterea de a reconstrui ține de trăinicia legăturii dintre noi, că poți să râzi printre dărâmături, că viața e bună și frumoasă, dacă alegi să o vezi așa.

    Le sunt infinit recunoscătoare soțului meu, fc378980c537ed4546ca59b832116161pentru puterea lui de a muta la propriu munții din loc, părinților și surorii mele ce ne-au găzduit și le-au făcut copiilor noștri viața mai ușoară, și băieților mei pentru că au înțeles și au muncit cu nădejde.

    Mai sunt destule de făcut, dar de Craciun ne vom opri să cântăm colinde la noi în casă, ceea ce credeți-mă este un dar de neprețuit.

    Să avem cu toții un Crăciun liniștit și cu recunoștință, cu familia și prietenii alături!

  • Rușinea de a fi imperfect

    “…

    A închis telefonul cu mintea zbârnâindu-i. Îi țiuiau urechile. Cum de a fost așa naivă? De ce s-a lăsat păcălită? Cică erau prietene. Cum să își facă o firmă numai a lor și să mute toate contractele? Doar că era gravidă?

    Se sufoca. Dacă ar fi putut, ar fi vomitat. Și mațele și le-ar fi dat afară. Mintea ei căuta un sens. Un sens aproape de negăsit.

    Contruieseră pas cu pas, munciseră zile în șir să câștige contract după contract. Erau asociate. Doamne, Dumnezeule, asociate. Atâtea planuri. Atâta risipă de idei și de energie.

    Oare daca ar fi fost mai prevăzătoare ar fi putut să anticipeze? Oare s-a implicat prea mult? Sau prea puțin? Ar fi trebuit să clarifice mai clar prin documente ce aveau fiecare în firmă? Se simțea ultima proastă.

    Le primise la ea în casă, la mase vesele de familie. Veniseră la nunta ei, au râs și au plâns împreună. Le povestise durerile ei. S-a scuturat ca de un gând de nesuportat. Din nou un eșec. Dacă ar fi putut și-ar fi tras două palme. Să se trezească. Furia pe ea creștea ca un tăvălug. O tensiune de nesuportat. Dar cel mai greu, îi era rusine. Din nou. Îi era rușine cu ea, cu incompetența ei.  O rușine copleșitoare.

    ….”

    Relațiile sunt suportul fiecăruia dintre noi. Ne naștem într-o relație, creștem bazându-ne pe relații, relațiile ne aduc fericire sau dimpotrivă ne pot produce multă durere. Când relația cu părinții nu merge bine, un mod de a o asigura este de a încerca să anticipezi și să faci lucrurile perfect.

    “Dacă mă port bine, dacă sunt cuminte mama nu o să mai fie tristă, o să se joace cu mine.”

    “Dacă fac curat în casă, poate tata nu o sa se mai înfurie pe mama, și nu o să o mai lovească”

    “Dacă mă străduiesc și sunt atent, poate mama nu o să mai imi spună că sunt superficial”

    “Dacă iau note mari, poate tata o să se uite cu mândrie și la mine, cum se uită la fratele meu.”

    Dacă fac lucurile perfect sper că o să fiu acceptat, iubit sau nu o să mai fiu pedepsit. 

    Perfecționismul este legat de relații. Nu am nevoie să fiu perfect numai pentru mine însumi. O mamă perfectă, un soț perfect, o prietenă perfectă, un angajat perfect, un coleg perfect – toate îmi asigură relațiile cu cei ce imi sunt importanți.

    Perfecționistul pune presiunea pe sine și pe cei din jur ca rezultatele să fie cele așteptate, neapărat perfecte. Greșeala este o catastrofă. Dacă am dat greș nu mai știu cine sunt. Întreaga mea persoană este pusă sub semnul întrebării. Greșeală poate să fie că nu sunt primul, al doilea să fie inacceptabil, sau că nu sunt constant în primii 5% cei mai talentati, se întâmplă când sunt printre cei mai buni, să fiu doar mediu, dar asta este inadmisibil. Eșecul, după standardele perfecționistului, este o disoluție a sinelui, dacă nu pot fi perfect cine sunt, ce mă fac?

    Adesea perfecționistul se supraîncarcă, preia activități pe care ar putea foarte bine să le facă altcineva, pentru că numai așa este sigur că lucrurile vor ieși cum trebuie. Este o povară pentru cei din jur, pentru că în nevoia de a fi perfect, este critic, cere prea mult, respinge. Și adesea rămâne singur, plin de resentimente, furios pe ceilalți și pe sine.

    De cele mai multe ori numai rezultatul contează. Se întâmplă să îl atingă, după multă muncă, dar deaparte de a fi mulțumit, sleit de efort, golit pe dinăuntru, își propune următorul țel. Dacă ajung acolo o să fie mai bine.

    Perfecționistul nu face neapărat lucrurile perfect, are însă nevoie ca ele să fie perfecte, pentru că numai astfel, pe o perioadă scurtă, tensiunea interioră poate fi eliberată. Din teama de a nu greși, de a nu se supune la propria imperfecțiune se întâmplă să renunțe la proiecte, să aleagă numai zonele unde știe că va excela. In mod paradoxal, amânarea este tot un răspuns al perfecționismului. Nu știu dacă o să îmi iasă sau nu, așa încât, o las pe mai târziu, iar mai târziu se va simți vinovat că nu s-a apucat de treabă, și va amâna din nou. Intră astfel într-un cerc vicios.

    Va închide relații care îi vor confrunta propriile limite sau se va simți exclusiv vinonvat, rușinat pentru relațiile care nu merg bine.

    În spatele dorinței de a face lucrurile la standarde de multe ori nerealiste, perfecționistul trăiește, aproape constant, frica, neliniștea, rușinea de a fi văzut ca imperfect, defect. O tensiune surdă, continuă. Căută, adesea încrâncenat un drum ce pare să fie de negăsit.

    Ca și copil, perfecționistul a avut nevoie să își așeze lumea astfel încât să fie predictibilă. Pentru că   nu putea conta pe părinte pentru a-i organiza lumea interioară, dimpotrivă acesta mai degrabă o dezorganiza – prin critică, prin absență, prin respingere, prin abuz –  copilul a învățat că “dacă pot fi perfect, pot fi o partea a unei lumi predictibile și coerente, în care sunt acceptat, confirmat și valorizat.” (Greenspon, 2008). În final, dorința perfecționistului este de a conserva relația principală – “numai dacă ar mai fi trăit mama să mă vadă.”

    720eb344bade763d9fb2bf4b3b1332c4Drumul de vindecare al unui perfecționist este cel de acceptare a sa, de împăcare cu trecutul, de confruntare cu limitele și cu sine însuși – cum sunt și de ce anume am în mod real nevoie. Să te confrunți cu propria imperfecțiune, pentru un perfecționist este aproape de neimaginat. Este dureros, greu, dar necesar. Are nevoie să se expună pentru a-și găsi liniștea. Pentru a putea merge însă pe acest drum, este indispensabil suportul celor apropiați, este important să își aducă alături oameni care să îi ofere relații calde, sănătoase, în care să știe că dacă învață să fie vulnerabil, va fi acceptat. Și astfel, ca de fiecare dată, cercul se închide – rănit într-o relație, într-o relație își poate găsi complet vindecarea.

  • Cum este să fii mamă de băieți

    Cum este să fii mamă de băieți

    De ceva vreme mă preocupă, cu căldură și curiozitate, lumea interioară a băieților. Am citit studii și cărti despre băieți, am dezvoltat un program pentru părinții de băieți, dar bucuria profundă, pe lângă tot ce imi oferă știința, vine din relația vie pe care o am cu băieții mei. Sora mea are două fete grozave, am prietene care au relații minunate cu fiicele lor, știu toate minunățiile de care se bucură mamele de fete, dar pentru nimic nu aș putea fi mai recunoscătoare ca pentru cei doi fii minunați pe care i-am primit, pentru ceea ce îmi oferă zi de zi, pentru ceea ce mă lasă să le dăruiesc, și mai ales pentru ceea ce am învățat de la ei.

    Am învățat că prietenia este mai ales despre a face si mai puțin despre a spune, că ești puternic când îți asumi că ai rănit, nu neapărat când nu arăți că esti trist sau speriat.

    Au trecut prin mai multe etape în relațiile cu fetele, și am văzut la prima mână cât de grele pot fi respingerile pentru ei, dar un joc de fotbal cu cel mai bun prieten este un pansament fără greș. Le-am apreciat curajul de a încerca să atragă atenția unei fete, să îi ofere flori, să o invite în oraș, dar și înțelepciunea de a vedea când o relație nu este sănătoasă, și să se retragă.

    M-am molipsit adesea, și mi-am încărcat bateriile de la bucuria lor de a face fel de fel de chestii – “bomba” cu tone de stropi în piscina, cum au învătat pisica să înoate, cățăratul în copaci, meciurile alerte la coșul de baschet din spatele casei, liniștea pe care le-o dă trasul cu arcul, experimentatul în bucătărie, cu reusita lor cea mai mare, un sufleu de ciocolată.

    Studiile descriu competiția ca pe un element central al masculinității. Trăind zi de zi cu ei în casă, o vezi în toate formele ei – luptele în joacă, dar în care nu te lași doborât, meciul de fotbal, prietenos și de relaxare, dar care e pe puncte și de la un moment dat devine chiar serios, notele de la matematica, invitatul fetelor la dans, cine sare gardul mai repede, sau cine arunca în lac piatra mai departe, amândoi, le trăiesc autentic și din tot sufletul.

    Sunt lucruri pe care o mamă de băiat le poate face și multe pe care nu – nu îi mai ții de mână de la o anumită vârstă, îi îmbrățișezi în public doar dacă nu sunt fete prin preajmă, îți tii îngrijorarea pentru tine, (ești chill, se spune :))când pleacă în excursii de explorare, esențiale pentru ei de altfel, când sunt plecați, primești un telefon pe zi, scurt ca să știi că sunt în toate bucățile. Dar când ușile seara se închid, și ne întâlnim cu toții acasă, căldura si bucuria lor de a-ți fi în preajmă sunt neprețuite, iar poveștile lor, complet diferite de experiențele mele  de fată din copilărie și adolescență sunt spumoase și de neegalat. Și poate cel mai important, este faptul că dacă le dai spațiu, îi asculți, ei pleacă, și se întorc cu fruntea sus, curajosi, dar fără să își piardă bucuria de a fi drăgăliți, cerându-ți sprijinul când au nevoie, sau doar bucurându-se de relația pe care o aveți.

    Imi sunt dragi băieții mei, cum altfel. Îmi doresc pentru ei și pentru prietenii lor să crească într-o societate în care lumea interioară a băieților să nu mai fie un mister, să se bucure de ei înșiși fără rezerve, fără nici o umbră, să știm care le sunt nevoile reale, și să îi ajutăm să își găsească drumul și rostul.