Autor: Corina Dobre

  • Ce este și ce nu este reziliența

    Ce este și ce nu este reziliența

    Reziliența este capacitatea de a face față, de a depăși greutățile, nu doar supraviețuindu-le, ci crescându-ne resursele și puterile, în ciuda obsacolelor și provocărilor.

    Un examen picat poate să ducă la descurajare, si apoi o spirală întreagă de evitare sau autoînvinovățire – “nu sunt bun de nimic”, “nu are rost să îmi mai bat capul”, “știam eu că asta nu e de mine”, sau dimpotrivă la o evaluare a propriilor resurese și la un plan cu care să abordez situația înțelept.

    O relație care se încheie mă poate închide în casă și îndepărta de alți oameni – “nimănui nu îi place de mine”, “numai mie mi se pot întâmpla toate necazurile” – sau, din toată durerea pot învăța din nou cine sunt, cum mă regăsesc și care sunt oamenii alături de care aș vrea să îmi petrec timpul.  

    Sunt numai doua exemple în care viața ne oferă pe tavă lămâi. Noi alegem ce să facem cu ele. De ce nu limonadă? Sau și mai bine un mojito :)?

    Putem privi așadar reziliența ca avind doua aspecte: capacitatea de a ne accesa resurse pentru a depăși momente complicate – perseverență, optimism, sociabilitate, creativitate, energie si multe altele desigur – dar presupune si abilitatea de a fi felxibil si a ne adapta la ceea ce contextul o cere, și astfel cum se spune  “ce nu te omoră, te face mai puternic”. 

    Dar mai exact ce ce este si ce nu este reziliența?

    Reziliența nu este despre evitarea provocărilor, ci mai degrabă despre confruntarea lor, este despre cum să găsim modalități de a le face față și de a merge mai departe.

    Reziliența nu este despre suprimarea  sau negarea emoțiilor, ci despre recunoașterea și procesarea lor într-un mod sănătos.

    Reziliența nu este despre a pretinde că esti bine atunci când nu ești, ci mai degrabă să fii sincer cu privire la sentimentele tale și să cauți sprijin atunci când este nevoie.

    Reziliența nu este despre a fi invulnerabil sau imun la stres și greutăți, ci mai degrabă de a putea face față acestor provocări într-un mod sănătos.

    Reziliența nu este despre a nu avea nevoie de ajutor sau sprijin, ci mai degrabă să recunoști când ai nevoie și să apelezi la alții pentru a-ți fi mai bine.

    Reziliența nu este absența adversității sau a provocărilor. Viața este plină de suișuri și coborâșuri, iar stresul, provocările, momentele grele sunt parte normală din ea. Mai degrabă, reziliența este capacitatea de a le face față și de a găsi sens, armonie, putere și bucurie în ciuda lor.

    De asemenea, reziliența nu este același lucru cu perfecțiunea. Nu este despre de răspunde perfect provocărilor, despre a nu experimenta niciodată durere sau eșecuri, ci mai degrabă despre a învăța din aceste experiențe și de a le folosi ca oportunități de creștere.

    Ce spun cercetările despre reziliență?

    Cercetările au arătat că reziliența este o abilitate care poate fi dezvoltată și consolidată în timp. Unii oameni pot fi în mod natural mai rezilienți decât alții, dar aceasta poate fi învățată și îmbunătățită prin practică.

    Există o serie de factori care pot contribui la creșterea reziliență, printre care: 

    • Conștientizarea de sine: Capacitatea de a fi în contact cu ceea ce gândim, ceea ce simțim și modul în care acestea ne influențează comportamentele ne dă spațiu să alegem înțelept și asumat. Conștientizarea de sine ne permite să ne înțeleagem și să ne cunoaștem punctele forte și ce am vrea sau am avea nevoie să îmbunătățim. 
    • Sprijinul social: Studiile arată fără urmă de tăgadă că relațiile sunt unul din factorii cei mai importanți care contribuie la o viață armonioasă. O rețea socială ne oferă un sentiment de apartenență, de conexiune și de validare, ne simțim mai puțin singuri și suntem mai puternici în fața provocărilor.
    • Să ai grijă de tine: Somnul, sportul, o dietă echilibrtaă, activități care ne aduc bucurie și sens, rutine zilnice sau săptămânale de grijă sunt parte esențială a unei vieți echilibrate si reprezintă o fundație solidă pe care să mă sprijin atunci când viața devine complicată.
    • Mindfulness: Mindfulness presupune capacitatea de a fi prezent în fiecare moment și de a acorda atenție gândurilor și emoțiilor pe care le trăim fără a le judeca. Să pot sa văd realitatea cum este, fără să o judec mă ajută să pot avea compasiune față de mine și de ceilalți, să nu îmi consum energia învinovâțind, să îmi cresc capacitatea de a fi recunoscător. Să îmi fie bine în pielea mea și în cotextul de viață pe care îl trăiesc.
    • Stabilirea limitelor: Limitele ne definesc, ele îmi arată ceea ce sunt eu și ceea ce nu sunt, unde mă termin si unde începe altcineva. O bună delimitare a propriilor limite mă face să fiu conștient că ceea ce sunt eu este al meu, dar ceea ce ești tu este al tău. Știind ceea ce sunt, ceea ce am, care sunt responsabilitățile mele îmi dă putere și în același timp mă eliberează.
    • Flexibilitatea: În cele din urmă, dar nu ultima, lexibilitatea este despre a găsi noi modalități de adaptare, de a-ți schimba locul de unde privești o situație, de a lăsa loc cu curiozitate și altor opinii fața de ale tale. De a accepta că este întoteauna mai mult sau altel decât ești tu astăzi. 

    Cu ce m-aș bucura să rămenți acum la sfârsit?

    Reziliența nu este despre a fi perfect, ci despre a crește, este o abilitate, o putere, o resursă pe care o putem cultiva, iar rezultatul este că putem fi mai asumați și mai în controlul propriei noastre vieți, mai multumiți și mai împăcați.

    Și dacă vă doriți să vă descoperiți și crește acele resurse care să vă susțină reziliență nu ezitați să vă alăturați grupului ce tocmai se formează pentru programul „Puterea rezilienței”, detalii despre care găsiți aici.

  • Pe mine cine mă salvează?

    Pe mine cine mă salvează?

    Când îți iei un răgaz cu tine, ce îți aduci aminte din primii tăi ani? Care sunt oare primele senzatii pe care le trăiesti când te gândesti la anii copilăriei? Care sunt imaginile ce îți apar spontan în minte? Te încălzești când îți aduci aminte de zâmbetele părinților, de bucuria de a petrece timp împreună, de liniștea rutinelor de seara? Sau dimpotrivă – simți și acum tensiunea în stomac, din cauza certurilor lor, a ușilor trântite, a furiei ce se abătea și asupra ta? 

    Și dacă durerea, disconfortul sunt ceea ce te leagă de primii tăi ani, este extrem de posibil să fi învățat înainte de vreme să ai grijă de ceilalți și de tine, atunci când adulții ar fi trebuit să o facă. 

    De copilul care am fost, de comportametele mele depindea starea de bine a mamei — să fac curat ca mama să nu se supere, să fiu atentă când se ceartă, ca tata să nu o lovească, când tata vine acasă din nou băut, să am grijă de el și să curăț ca mâine mama să nu îl certe din nou și el să nu mai plece. 

    Și câteodată reuseam – toate păreau să se așeze ca prin magie – tata s-a oprit, , mama e mulțumită, și chiar zâmbeste. E liniște. Am învățat că de mine depinde binele, de mine depinde liniștea. Dacă eu fac ceea ce trebuie, suntem bine, cu totii. Suntem în siguranță, putem să râdem și ne putem bucura unii de ceilalți. Numai că binele este extrem de punctual, caci alcoolismul tatălui sau furia lui sunt tot acolo, depresia mamei sau deconectarea ei nu s-au rezolvat. Mintea mea de copil însă nu a văzut așa, ci numai efectul imediat al unor comportamente. Și am învățat că lumea se sprijină pe umerii mei, fără să vreau și fără sa știu ce să fac cu asta. Căci lumea niciodată nu se sprijină pe umerii copiilor, ci numai copii își iau lumea în spate atunci când adulții de lângă ei sunt prea preocupați de ei înșiși și lasă lumea copiilor să se faca țăndări.

    Rolul ăsta de a salva, de a ști că pot să fac diferența, este despre putere, mă valorizează, îmi dă încredere, este despre acțiune. Este însă o falsă încredere, căci ce copil și-a putut salva vreodată părinții? Și așa, o dată cu rolul ăsta pot să învăț că ceilalți sunt mai importanți decât mine, iar eu sunt special/ă tocmai pentru că pot sa am grijă de ei, ceea ce uite, nici măcar mama sau tata, ditamai adulții nu o pot face. 

    Și se întâmpla, de multe ori, să nu reușesc. Haosul punea stăpânire din nou pe noi, pe viața mea. Tensiunea, neliniștea deveneau copleșitoare. Și atunci fie așteptam mai mult de la mine sau pur și simplu mă deconectam, mă decuplam de la realitate, mă amorțeam sau îmi construiam realități alternative în mintea mea. 

    Și viața se scurge si am ajuns astfel un adult care a învățat ca binele este în afară – dacă pot să fac bine și liniște în jur este bine și liniște și în mine. Nu știu cum să îmi construiesc binele din mine și atunci mă supăr – pe ceilalți și pe mine pentru că nu sunt destul. Liniștea doar am furat-o, din când în când.

    Și mă cert – de ce nu pot să fac mai mult? De ce nu mă pot salva? Copilul de demult a rămas prins în mine și încearcă din nou să salveze un adult, pe mine de data asta, și ce copil a putut vreodată să slaveze lumea adulților? 

    Am astăzi ca adult resurse nenumărate făță de anii copilăriei. Liniștea și binele din prezent pot să vină sănătos din grijă, de mine și de ceilalți. Iar grija înseamnă să mă cunosc, să mă înțeleg, să mă accept, să știu ce îmi face bine, și ce nu, să pot să stau cu mie și în relații fără să fiu copleșit/ă, să ofer ajutorul și să îl primesc, atât cât am de dat și atât cât au ceilalți de oferit. 

    Astăzi îmi pot permite luxul de a sta cu mine, de a-mi căuta resurse si spațiu să mă construiesc. Pot să spun nu, fără ca lumea mea să se destrame, pot să aleg. 

    Asumarea a ceea ce sunt, curiozitatea și bucuria de a fi cu mine, mă pot susține să las deoparte fantezia salvării, a mea și a celor pe care îi iubesc. Și da, nu o să mai fiu special, căci Făt Frumos sau Ileana Cosânzeana sunt numai pe alte tărâmuri, dar numai așa pot deveni stâlpul pe care să mă construiesc, stâlp ce adulții din copilăria mea nu au avut resurse să fie. Și dacă trecutul este încă dureros, cu grijă și înțelpciune pot face ca prezentul să fie luminos si cald, iar micul salvator de odinioară să învete să se bucure așa cum n-a avut sansa în copilărie.

  • Când ne pleacă copiii

    Am citit adesea, aiurea pe net, zicerea asta înțeleaptă – să le dai copiilor tăi aripi să zboare și rădăcini să știe unde le este casa. Copiii noștri cresc, și fără dubiu vine momentul în care pleacă de acasă. Aripile și le întind și le antrenează an de an, cu mai mult curaj, mai departe de noi și mai sus în cer. Au nevoie de spațiu să își întindă aripile, cum au nevoie de spațiu să își cresacă propriile lor rădăcini, să nu fie sufocați de ale noastre. Iar dansul ăsta între a le da suficient spațiu și a nu-i lăsa baltă, când anii de adolescență se scurg spre viața de adult, dansul ăsta cum spuneam, este extrem de delicat – conduc și mă las condus, pierdem ritmul, ne întoarcem uneori la pașii pe care îi știam, redescoprim un ritm nou, și iarăsi îl pierdem, suntem când aproape și deodataă pare că nu ne mai vedem.

    Avem 19 ani de trăit împreună cu copiii noștri, cu amintiri minunate, cu hopuri de trecut, dar ceasul ticăie și vine momentul în care își văd de viața lor și lasă cuibul în urmă. Un moment minunat de sărbătorit, dar delicat în atât de multe feluri. 

    Andrei a plecat la facultate deja de o lună și jumătate, departe. Este fericit și își găsește locul acolo printre cei de-o seamă cu el, iar fericirea lui este și fericirea noastră. Dar camera lui goală, cănile de cafea ce stau acum cuminți în dulap, căni pe care nu le mai adun după el din toată casa, muzica pe care nu o mai ascultăm împreună, îmbrățișările mai puține pe care le dau și le primec într-o zi, zâmbetul lui bun și cald ce acum este pentru cei ce singur si-i alege să îi fie zi de zi alături, toate îmi lipsesc. Și cum să nu îmi lipsească? Am fost atât de mândră de el că devine un adult ce știe ce vrea de la viața lui, că a învățat să își construiască drumul, și mândră de noi că îl putem susține, dar asta nu face mai puțin intensă nostalgia a ceea ce tocmai s-a încheiat.

    Îi iubim pe copiii noștri în atât de multe feluri, dar să îi lăsăm să plece cu aripile întregi, iar bratele și inimile noastre să fie pregătite să îi mai primească atunci când au nevoie, este poate dovada cea mai profundă a iubirii noastre. Am învățat în toți anii aștia de mamă să fac loc și emoțiilor mele, fără ca asta să îi copleșească pe copii. Nostalgia mea este și măsura clipelor minunate pe care le-am avut, și în mod contradictoriu poate, a bucuriei cu care le port în suflet. Vor veni noi povești și noi experiențe, alte hopuri și alte clipe minunate. Dar momentul ăsta, în care copiii pleacă de acasă, merită o pauză, o cană de ceai, un umăr pe care să te sprijini și de unde să pornesti din nou. Și ca în toată călătoria asta de părinți este treaba noastră să avem grijă de noi și de tristețile noastre. 

    Copiii trebuie să zboare de acasă cu aripile întregi. 

  • Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

    Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

    Ți s-a întâmplat să ai nevoie de ceilalți – să îți dorești să fii parte dintr-un grup și totuși să îți fie greu să te integrezi? Să tânjești după relații, dar relațiile să îți fie de multe ori prea dificil de construit? Să ai nevoie de distanță, pentru că simți că apropierea este copleșitoare, dar totusi singurătatea izolării să fie deprimantă? Să nu știi cu adevărat ce îți trebuie, ce îți place sau ce anume te definește?  Să fii constant neliniștit, mai ales legat de relații, fără un motiv anume, de parcă ceva rău este pe cale să se întâmple? Să alegi parteneri nepotriviți, indisponibil emoțional? Să îți dorești iubire, prezență, atingere, dar iubirea când o primești să te înspăimânte? Să te agăți de ceilalți și oricât primești de la ei să nu fie suficient? Sau dimpotrivă, să fii mândru/mândră că te descurci cel mai bine tu cu tine, nu ai nevoie de nimeni.  Oricât de ofertantă ar fi însă uneori singurătatea, oricâte suferințe am crede că putem evita, nu putem trăi singuri. 

    Încă din primele zile învățăm despre lumea din jurul nostru prin ochii si prin gesturile părinților. Copiii – mai mici sau mai mari – dau sens vieții prin ceea ce trăiesc în relație cu părinții lor – prin zâmbetul mamei, mângâierile tătălui, vocea lor caldă sau încurajatoare. Prin  reacțiile părinților se cunosc pe ei și cunosc realitatea, învăță să se liniștească, fără ca emoțiile pe care le trăiesc să devină copleșitoare.

    Ce se întâmplă însă când părinții sunt indisponibili pentru copil, când ignoră în mod obișnuit nevoile acestuia, prea copleșiti de propria lor viață?

    Imaginați-vă cum este viața pentru un copil ce rămâne fără alinare emoțională. Înspăimântătoare. Copiii au puține resurse diponibile pentru a se autoregla, iar când simt că nu sunt cu adevărat sprijiniți, sunt speriați și descurajați. O mare parte din anxietatea constantă cu care trăiesc adulții ce au trecut prin trauma neglijării emoționale este legată de teama încă dureroasă ce vine din faptul că au fost atât de abrupt abandonați – “Sunt singur”. Și astfel – nu sunt bun de nimic, sunt desprins de ceilalți, nu mă potrivesc, nu voi supraviețui. Este ca și cum te stingi de sete lângă o fântână bine ferecată – ești atât de singur, deși înconjurat de oameni. Tânjesc pur si simplu după căldură și mângâiere, după acceptare.  

    Neglijarea emoțională îi împinge pe copii, și mai târziu pe adulții ce vor deveni, să se simtă lipsiți de valoare, de neiubit, le sapă în suflet un mare gol, gol ce va crește și va crește. Pentru că nu primesc ceva ce ar trebui să fie de la sine înțeles – grijă și iubire necondiționată, se simt respinși. Lăsat să facă față singur unei lumi necunoscute, fără resurse adecvate, copilul va privi în jur cum altfel decât temător. Puterile lui sunt limitate, cu ușile închise tocmai de cei care ar trebui să îi fie alături, copilul învață neajutorarea “Nu o să reusesc niciodată”, lipsa de speranță “Nimeni nu îmi va fi niciodată alături”, ce îi vor deveni cunoscuți buni, pe care din păcate îi va duce în viața adultă. Iar neajutorarea și lipsa de speranță pavează drumul spre negura depresiei.

    Ca urmare a neglijării emoționale copilul va învăța să se abandoneze și să renunțe la ceea ce este, să renunțe la propria identitate. Învață să renunte la propriile lui nevoi – se simte rușinat de nevoile lui sau dimpotrivă, înțelege cu tristețe, că nu va primi niciodată ce ar fi firesc să primească. Învăță să fie atent la nevoile părinților, este modul în care găsește atenție și o oarecare formă de validare.  Păstrează astfel o iluzie de legătură cu părintele/adultul și crede că în acest mod se protejează de pericolul de a pierde grija sau atenția lor. Cum se traduce asta apoi în viața adulților? Nu știu să am grijă de mine pentru că prea mult am fost atent la ceilalti. Neatent la semnalele corpului meu, nu știu cum mă simt, ce îmi place, ce îmi face bine și ce nu. Nu știu sau resping cine sunt, tocmai pentru că am rămas prea mult timp vigilent spre exterior, la ceva ce niciodată nu a venit – grijă sau iubire necondiționată. Nu am avut pe nimeni alături care să ma învețe constant despre mine, cu iubire și delicatețe. 

    Abandonul emoțional îl pot trăi si ca pe o formă de respingere, respingere pe care învăț să o ascund cu rușine, cu critică, cu nemulțumire continuă față de mine și de ceilalți. “Din cauza mea mama nu mă iubeste.”

    Nevoia de a avea grijă de alții, incapacitatea de a avea grijă de mine, frica de a nu fi respins, vocea critică intensă ascund adesea un gol adânc, de lipsă de iubire. Gol de care mă tem să ma apropii, pentru că a fost atât de copleșitor să trăiesc cu el ca si copil mic. Pentru un bebeluș/copil cea mai dureroasă experiență este aceea ce de a nu putea să beneficieze de atenția, privirea caldă, înțelegătoare a mamei. Această experiență este mai dureroasă chiar decât aceea a abuzului fizic. Mama este pentru un copil legătura cu lumea exterioară. Și ce se va întâmpla cu el fără această legătură? 

    Ce pot face ca adult pentru a repara trauma neglijării emoționale? Ca in orice, primul și cel mai important pas este acela de conștientizare. Dar în cazul neglijării emoționale, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că se poate ca părinții să fi fost prezenți fizic, să nu fi trăit abuzuri remarcabile, și totuși incapacitatea de a construi relații sănătoase să fie și astăzi extrem de dureroasă, nevoia de celălalt să fie intensă sau dimpotrivă, să resping orice apropiere autentică.  Acesta este un semn al unui trecut cu o poveste de abandon emoțional. Te-aș întreba deasemenea si cum te ții la distanță de golul din tine – cu adicții diverse – muncă, alcool, mâncare? Criticându-te continuu? Sau pur și simplu îți ajungi tu ție – nu ai nevoie de nimeni, cu răceală și detașare? 

    Trauma abandonului emoțional, din păcate este dificil de reparat de unul singur, pentru ca am de adus din trecut și de vindecat exact acea parte care are nevoie de conectare, și grijă, și iubire. 

    Așa încât poate începi prin a fi conștient când te critici, și să înveți cum să ai compasiune pentru tine. 

    Să îți dai seama când renunți la tine în relații și poate din când în când te poți împrieteni cu vinovăția de a nu fi disponibil pentru ceilalti si astfel să te alegi pe tine. 

    Sau poate înveți să te apropii de corpul tău cu grijă – să îl simți, să îl ascuți, să îți fie drag de tine cu totul. 

    Să descoperi cine ești și ce îți place, încet, fără grabă, fără presiune – cu bucuria de a fi parte din viața ta. 

    Nu in ultimul rând, ai nevoie de relații bune, adevărate, cu oameni care să te poată înțelege pentru tine și nu numai pentru ei. Iar pentru o vreme ia în calcul să te sprijini și pe un psihorerapeut, alături de care să poți privi fără frică, fără judecată, cu compasiune și înțelegere trecutul tău și al celor ce te-au crescut, și astfel să vindeci ce părea de nevindecat. 

    Și dacă vrei să vezi ce trăiește un copilaș ce pierde, pentru scurt timp, legătura cu mama aruncă un ochi aici la experimentul lui Ed Thronick – Still Face

  • “The Mask You Live In” – ce înseamnă să fii bărbat

    “The Mask You Live In” – ce înseamnă să fii bărbat

    “The Mask You Live In” este un film despre băieți și masca pe care învață să o poarte. “Nu mai plânge, ce ești tu fetiță?!”, tristețea este pentru cei slabi, dacă arăt ce simt, vor râde de mine –  sunt convingeri pe care încă de la vârste mici băieții noștri le integrează. Băieți, mai mici sau mai mari, din diverse medii sociale,  povestesc despre modul în care au învățat ce înseamnă să devii bărbat – să ascunzi ce simți, să eviți să ceri ajutorul, să respingi ideea de feminitate, să te simți rușinat pentru că nu ești suficient de puternic, de dur, de masculin. 

    Documentarul prezinta statistici îngrijorătoare – despre frecvența scăzută cu care bărbatii cer ajutor în domeniul serviciilor de sănătate mentală, ce înseamnă pentru băieți fenemenul de bullying la școală și care sunt consecințele lui, despre consumul de alcool, de droguri, sau de sex în timpul adolescenței. 

    Un film care ridică multe întrebări, și invită la soluții. 

  • Rana de abandon si frica de respingere

    Rana de abandon si frica de respingere

    Frica de abandon este o frică primară. Să fii în relații sigure, stabile, predictibile cu alte persoane, să fii conectat cu altcineva reprezintă pentru specia noastră o necesitate biologică. Avem nevoie să fim conectați cu și de ceilalți pentru a supraviețui, iar sistemul nostru nervos caută să fie în legătura cu alte sisteme nervoase. 

    Mă sprijin pe tine pentru a-mi fi bine, te sprijini pe mine și ție îți este bine. 

    Dacă de timpuriu această nevoie de conectare nu își găsește răspuns, frica de a fi singur, și astfel de a nu putea supraviețui rămâne adânc înrădăcinată în mintea și corpul nostru. Părinți indisponibili și inconsistenți, prea munciți sau ei înșiși prea răniți pentru a fi necondiționat alături de copiii lor, certuri și greutăți financiare, divorțul sau decesul unuia dintre părinți, părinți absenți cu totul și copii lăsați în grija bunicilor pot fi contexte în care un bebeluș sau un copil să învețe că lumea nu este un loc sigur, predictibil, că nu se poate baza pe adulți și singur va trebui să se descurce, dacă și cum poate. 

    Frica de necuprins, de haos, de ceva mai mare decât un copil poate să ducă poate fi copleșitoare. Iar gândurile, cuvintele adesea pot să lipsească, și să rămâna senzațiile de panică, de răceală, de prea mult, de gol, nevoia de a controla și de a fi mereu vigilent.

    Abandonul trăit devreme în copilărie rupe ritmul firesc de dezvoltare.  Hipervigilența la pierdere îi face pe cei ce duc această rană să fie extrem de sensibili la indicii ce au legătură cu disponibilitatea sau lipsa ei a celor apropiați. 

    Vor filtra realitatea prin lentilele abandonului, iar unul din răspunsurile disfuncționle ale acestei scanări este faptul că se vor simți adesea respinși, ignorați, lăsați pe dinafară. Dacă un prieten uită să îl/o sune, dacă nu are timp să se vadă sau să povestească, dacă la o petrecere din cinci persoane cu care interacționează una dintre ele îl trateaza cu mai multă răceală  printre gândurile cele mai sâcâitoare, cărora de altfel le va da crezare sunt: “nu le pasă de mine”, “nu sunt important”, “mereu rămân singur/ă”. 

    Disconfortul de a nu se conecta așa cum își doresc, necondiționat și continuu, poate deveni atât de mare încât celălalt, cu nevoile și limitele lui, nu mai există, devine doar sursa de durere, o durere pe care încearcă, cu disperare aproape, să o evite, fie agățându-se și reproșând, fie închizând, fără drept de apel relația. Mi-ai făcut rău, un rău pe care nu vreau să îl trăiesc, nu mai vreau să fii lângă mine, deși, în multe cazuri au atât de multă nevoie de persoana pe care tocmai astfel o resping. Și tocmai din teama de a nu fi abandonat, închid ei înșiși cercul abandonului, și rămân singuri, în afara grupurilor, părăsiți. Ceea ce au învățat de foarte mici se adeverește din nou și din nou. Nimeni nu le poate fi alături, și pentru că se simt respinși, vor respinge și ei.

    Adesea, vigilența continuă la ceilalți – sunt sau nu disponibili, îmi vor fi sau nu astăzi alături – nu îi lasă să își dezvolte un autentic simț al sinelui – cine sunt eu, ce este important pentru mine, cum știu să aleg ce îmi doresc și ce nu, ce am nevoie cu adevărat și ce nu, cum îmi gestionez sănătos întreaga gamă de emoții. 

    Le este greu să își asume să exprime nevoi firești în relațiile cu ceilalți, pentru că se așteaptă să nu fie îndeplinite, și atunci ce rost  mai are. Pentru că așteptarea de la ceilalți, chiar și acum ca adulți, este aceeași ca atunci, în copilăria timpurie, ca mama și tata să îmi fie necondiționat alături, și ei nu au fost. Teama de un răspuns negativ nu are legătură cu limitele persoanei apropiate, ci cu frica de a nu trăi din nou disonfortul de a nu fi suficient de important, de a simți din nou și din nou că nu sunt iubiți, că nu contează, de a nu fi inundați de panica de a fi lăsați deoparte. 

    Senzația aceasta, atât de veche si insuportabilă, este de netrăit și pentru a o putea ignora se întorc spre celălalt: el/ea este de vină, nu mă înțelege, nu mă apreciază, nu mă iubește, nu îi pasă. Trebuie să dispară, să închei relația –  poate cu furie, sau doar cu răceală sau să dispar ca un fum – și astfel ce este de netolerat, durerea abandonului, va rămâne adânc îngropată. 

    Cum pot să vindec rana abandonului? Răspunsul cel mai scurt este alături de un terapeut, pentru că relația terapeutică stabilă și caldă si predictibilă poate fi primul pas spre recuperarea a ceea ce sunt cu adevărat. Apoi pot să învăț să fac diferența între ce este rezonabil să aștept de la ceilalți și ce nu, să spun deși îmi este atât de greu ce am nevoie, și să învăț să am grijă de mine, fără să mă ascund atunci când nu primesc, pentru că nimeni nu îmi poate da ceea ce atât de mult aștept: iubire și grijă necondiționată și fără limite. Să pot să stau și să tolerez fără frică disconfortul de a nu primi ceea ce mi-am proiectat, să pot vedea acest disconfort exact așa cum este, un context trecător, și din nou și să îl văd și pe celălalt ceea ce este cu adevărat – un adult rănit și el, cu greutățile și cu fricile și cu limitele lui. 

    Nu uitați, ca adulți nu mai suntem cu adevărat abandonați, abandonul s-a întâmplat demult, dar dacă reușesc să învăț să tolerez disconfortul emoțional când apare o distanță în relație, fără să mă las înghițit de el, sunt mai aproape de prezent, iar durerea abandonului începe să rămână în urma mea.