Corina Dobre

Categorie: Vulnerabilitățile noastre

  • Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

    Trauma ascunsă – rana neglijării emoționale

    Ți s-a întâmplat să ai nevoie de ceilalți – să îți dorești să fii parte dintr-un grup și totuși să îți fie greu să te integrezi? Să tânjești după relații, dar relațiile să îți fie de multe ori prea dificil de construit? Să ai nevoie de distanță, pentru că simți că apropierea este copleșitoare, dar totusi singurătatea izolării să fie deprimantă? Să nu știi cu adevărat ce îți trebuie, ce îți place sau ce anume te definește?  Să fii constant neliniștit, mai ales legat de relații, fără un motiv anume, de parcă ceva rău este pe cale să se întâmple? Să alegi parteneri nepotriviți, indisponibil emoțional? Să îți dorești iubire, prezență, atingere, dar iubirea când o primești să te înspăimânte? Să te agăți de ceilalți și oricât primești de la ei să nu fie suficient? Sau dimpotrivă, să fii mândru/mândră că te descurci cel mai bine tu cu tine, nu ai nevoie de nimeni.  Oricât de ofertantă ar fi însă uneori singurătatea, oricâte suferințe am crede că putem evita, nu putem trăi singuri. 

    Încă din primele zile învățăm despre lumea din jurul nostru prin ochii si prin gesturile părinților. Copiii – mai mici sau mai mari – dau sens vieții prin ceea ce trăiesc în relație cu părinții lor – prin zâmbetul mamei, mângâierile tătălui, vocea lor caldă sau încurajatoare. Prin  reacțiile părinților se cunosc pe ei și cunosc realitatea, învăță să se liniștească, fără ca emoțiile pe care le trăiesc să devină copleșitoare.

    Ce se întâmplă însă când părinții sunt indisponibili pentru copil, când ignoră în mod obișnuit nevoile acestuia, prea copleșiti de propria lor viață?

    Imaginați-vă cum este viața pentru un copil ce rămâne fără alinare emoțională. Înspăimântătoare. Copiii au puține resurse diponibile pentru a se autoregla, iar când simt că nu sunt cu adevărat sprijiniți, sunt speriați și descurajați. O mare parte din anxietatea constantă cu care trăiesc adulții ce au trecut prin trauma neglijării emoționale este legată de teama încă dureroasă ce vine din faptul că au fost atât de abrupt abandonați – “Sunt singur”. Și astfel – nu sunt bun de nimic, sunt desprins de ceilalți, nu mă potrivesc, nu voi supraviețui. Este ca și cum te stingi de sete lângă o fântână bine ferecată – ești atât de singur, deși înconjurat de oameni. Tânjesc pur si simplu după căldură și mângâiere, după acceptare.  

    Neglijarea emoțională îi împinge pe copii, și mai târziu pe adulții ce vor deveni, să se simtă lipsiți de valoare, de neiubit, le sapă în suflet un mare gol, gol ce va crește și va crește. Pentru că nu primesc ceva ce ar trebui să fie de la sine înțeles – grijă și iubire necondiționată, se simt respinși. Lăsat să facă față singur unei lumi necunoscute, fără resurse adecvate, copilul va privi în jur cum altfel decât temător. Puterile lui sunt limitate, cu ușile închise tocmai de cei care ar trebui să îi fie alături, copilul învață neajutorarea “Nu o să reusesc niciodată”, lipsa de speranță “Nimeni nu îmi va fi niciodată alături”, ce îi vor deveni cunoscuți buni, pe care din păcate îi va duce în viața adultă. Iar neajutorarea și lipsa de speranță pavează drumul spre negura depresiei.

    Ca urmare a neglijării emoționale copilul va învăța să se abandoneze și să renunțe la ceea ce este, să renunțe la propria identitate. Învață să renunte la propriile lui nevoi – se simte rușinat de nevoile lui sau dimpotrivă, înțelege cu tristețe, că nu va primi niciodată ce ar fi firesc să primească. Învăță să fie atent la nevoile părinților, este modul în care găsește atenție și o oarecare formă de validare.  Păstrează astfel o iluzie de legătură cu părintele/adultul și crede că în acest mod se protejează de pericolul de a pierde grija sau atenția lor. Cum se traduce asta apoi în viața adulților? Nu știu să am grijă de mine pentru că prea mult am fost atent la ceilalti. Neatent la semnalele corpului meu, nu știu cum mă simt, ce îmi place, ce îmi face bine și ce nu. Nu știu sau resping cine sunt, tocmai pentru că am rămas prea mult timp vigilent spre exterior, la ceva ce niciodată nu a venit – grijă sau iubire necondiționată. Nu am avut pe nimeni alături care să ma învețe constant despre mine, cu iubire și delicatețe. 

    Abandonul emoțional îl pot trăi si ca pe o formă de respingere, respingere pe care învăț să o ascund cu rușine, cu critică, cu nemulțumire continuă față de mine și de ceilalți. “Din cauza mea mama nu mă iubeste.”

    Nevoia de a avea grijă de alții, incapacitatea de a avea grijă de mine, frica de a nu fi respins, vocea critică intensă ascund adesea un gol adânc, de lipsă de iubire. Gol de care mă tem să ma apropii, pentru că a fost atât de copleșitor să trăiesc cu el ca si copil mic. Pentru un bebeluș/copil cea mai dureroasă experiență este aceea ce de a nu putea să beneficieze de atenția, privirea caldă, înțelegătoare a mamei. Această experiență este mai dureroasă chiar decât aceea a abuzului fizic. Mama este pentru un copil legătura cu lumea exterioară. Și ce se va întâmpla cu el fără această legătură? 

    Ce pot face ca adult pentru a repara trauma neglijării emoționale? Ca in orice, primul și cel mai important pas este acela de conștientizare. Dar în cazul neglijării emoționale, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că se poate ca părinții să fi fost prezenți fizic, să nu fi trăit abuzuri remarcabile, și totuși incapacitatea de a construi relații sănătoase să fie și astăzi extrem de dureroasă, nevoia de celălalt să fie intensă sau dimpotrivă, să resping orice apropiere autentică.  Acesta este un semn al unui trecut cu o poveste de abandon emoțional. Te-aș întreba deasemenea si cum te ții la distanță de golul din tine – cu adicții diverse – muncă, alcool, mâncare? Criticându-te continuu? Sau pur și simplu îți ajungi tu ție – nu ai nevoie de nimeni, cu răceală și detașare? 

    Trauma abandonului emoțional, din păcate este dificil de reparat de unul singur, pentru ca am de adus din trecut și de vindecat exact acea parte care are nevoie de conectare, și grijă, și iubire. 

    Așa încât poate începi prin a fi conștient când te critici, și să înveți cum să ai compasiune pentru tine. 

    Să îți dai seama când renunți la tine în relații și poate din când în când te poți împrieteni cu vinovăția de a nu fi disponibil pentru ceilalti si astfel să te alegi pe tine. 

    Sau poate înveți să te apropii de corpul tău cu grijă – să îl simți, să îl ascuți, să îți fie drag de tine cu totul. 

    Să descoperi cine ești și ce îți place, încet, fără grabă, fără presiune – cu bucuria de a fi parte din viața ta. 

    Nu in ultimul rând, ai nevoie de relații bune, adevărate, cu oameni care să te poată înțelege pentru tine și nu numai pentru ei. Iar pentru o vreme ia în calcul să te sprijini și pe un psihorerapeut, alături de care să poți privi fără frică, fără judecată, cu compasiune și înțelegere trecutul tău și al celor ce te-au crescut, și astfel să vindeci ce părea de nevindecat. 

    Și dacă vrei să vezi ce trăiește un copilaș ce pierde, pentru scurt timp, legătura cu mama aruncă un ochi aici la experimentul lui Ed Thronick – Still Face

  • Rana de abandon si frica de respingere

    Rana de abandon si frica de respingere

    Frica de abandon este o frică primară. Să fii în relații sigure, stabile, predictibile cu alte persoane, să fii conectat cu altcineva reprezintă pentru specia noastră o necesitate biologică. Avem nevoie să fim conectați cu și de ceilalți pentru a supraviețui, iar sistemul nostru nervos caută să fie în legătura cu alte sisteme nervoase. 

    Mă sprijin pe tine pentru a-mi fi bine, te sprijini pe mine și ție îți este bine. 

    Dacă de timpuriu această nevoie de conectare nu își găsește răspuns, frica de a fi singur, și astfel de a nu putea supraviețui rămâne adânc înrădăcinată în mintea și corpul nostru. Părinți indisponibili și inconsistenți, prea munciți sau ei înșiși prea răniți pentru a fi necondiționat alături de copiii lor, certuri și greutăți financiare, divorțul sau decesul unuia dintre părinți, părinți absenți cu totul și copii lăsați în grija bunicilor pot fi contexte în care un bebeluș sau un copil să învețe că lumea nu este un loc sigur, predictibil, că nu se poate baza pe adulți și singur va trebui să se descurce, dacă și cum poate. 

    Frica de necuprins, de haos, de ceva mai mare decât un copil poate să ducă poate fi copleșitoare. Iar gândurile, cuvintele adesea pot să lipsească, și să rămâna senzațiile de panică, de răceală, de prea mult, de gol, nevoia de a controla și de a fi mereu vigilent.

    Abandonul trăit devreme în copilărie rupe ritmul firesc de dezvoltare.  Hipervigilența la pierdere îi face pe cei ce duc această rană să fie extrem de sensibili la indicii ce au legătură cu disponibilitatea sau lipsa ei a celor apropiați. 

    Vor filtra realitatea prin lentilele abandonului, iar unul din răspunsurile disfuncționle ale acestei scanări este faptul că se vor simți adesea respinși, ignorați, lăsați pe dinafară. Dacă un prieten uită să îl/o sune, dacă nu are timp să se vadă sau să povestească, dacă la o petrecere din cinci persoane cu care interacționează una dintre ele îl trateaza cu mai multă răceală  printre gândurile cele mai sâcâitoare, cărora de altfel le va da crezare sunt: “nu le pasă de mine”, “nu sunt important”, “mereu rămân singur/ă”. 

    Disconfortul de a nu se conecta așa cum își doresc, necondiționat și continuu, poate deveni atât de mare încât celălalt, cu nevoile și limitele lui, nu mai există, devine doar sursa de durere, o durere pe care încearcă, cu disperare aproape, să o evite, fie agățându-se și reproșând, fie închizând, fără drept de apel relația. Mi-ai făcut rău, un rău pe care nu vreau să îl trăiesc, nu mai vreau să fii lângă mine, deși, în multe cazuri au atât de multă nevoie de persoana pe care tocmai astfel o resping. Și tocmai din teama de a nu fi abandonat, închid ei înșiși cercul abandonului, și rămân singuri, în afara grupurilor, părăsiți. Ceea ce au învățat de foarte mici se adeverește din nou și din nou. Nimeni nu le poate fi alături, și pentru că se simt respinși, vor respinge și ei.

    Adesea, vigilența continuă la ceilalți – sunt sau nu disponibili, îmi vor fi sau nu astăzi alături – nu îi lasă să își dezvolte un autentic simț al sinelui – cine sunt eu, ce este important pentru mine, cum știu să aleg ce îmi doresc și ce nu, ce am nevoie cu adevărat și ce nu, cum îmi gestionez sănătos întreaga gamă de emoții. 

    Le este greu să își asume să exprime nevoi firești în relațiile cu ceilalți, pentru că se așteaptă să nu fie îndeplinite, și atunci ce rost  mai are. Pentru că așteptarea de la ceilalți, chiar și acum ca adulți, este aceeași ca atunci, în copilăria timpurie, ca mama și tata să îmi fie necondiționat alături, și ei nu au fost. Teama de un răspuns negativ nu are legătură cu limitele persoanei apropiate, ci cu frica de a nu trăi din nou disonfortul de a nu fi suficient de important, de a simți din nou și din nou că nu sunt iubiți, că nu contează, de a nu fi inundați de panica de a fi lăsați deoparte. 

    Senzația aceasta, atât de veche si insuportabilă, este de netrăit și pentru a o putea ignora se întorc spre celălalt: el/ea este de vină, nu mă înțelege, nu mă apreciază, nu mă iubește, nu îi pasă. Trebuie să dispară, să închei relația –  poate cu furie, sau doar cu răceală sau să dispar ca un fum – și astfel ce este de netolerat, durerea abandonului, va rămâne adânc îngropată. 

    Cum pot să vindec rana abandonului? Răspunsul cel mai scurt este alături de un terapeut, pentru că relația terapeutică stabilă și caldă si predictibilă poate fi primul pas spre recuperarea a ceea ce sunt cu adevărat. Apoi pot să învăț să fac diferența între ce este rezonabil să aștept de la ceilalți și ce nu, să spun deși îmi este atât de greu ce am nevoie, și să învăț să am grijă de mine, fără să mă ascund atunci când nu primesc, pentru că nimeni nu îmi poate da ceea ce atât de mult aștept: iubire și grijă necondiționată și fără limite. Să pot să stau și să tolerez fără frică disconfortul de a nu primi ceea ce mi-am proiectat, să pot vedea acest disconfort exact așa cum este, un context trecător, și din nou și să îl văd și pe celălalt ceea ce este cu adevărat – un adult rănit și el, cu greutățile și cu fricile și cu limitele lui. 

    Nu uitați, ca adulți nu mai suntem cu adevărat abandonați, abandonul s-a întâmplat demult, dar dacă reușesc să învăț să tolerez disconfortul emoțional când apare o distanță în relație, fără să mă las înghițit de el, sunt mai aproape de prezent, iar durerea abandonului începe să rămână în urma mea.

  • Iadul abuzului

    Iadul abuzului

    … 

    Era întuneric afară. Nu se putea să fi fost mai târziu de opt, dar uneori întunericul serilor de toamnă poate să fie greu și compact, ca o noapte fără sfârșit, apăsătoare. Mică, la biroul prea mare pentru un copil de clasa întâi, luminată pe jumătate de veioza roșie, se concentra pe cartea si pe caietul din fața ei. Camera întunecoasă, ce creștea pe lângă ea, o îngrijora. Încerca din răsputeri să fie atentă, să încheie odată chinul de fiecare seară. Auzea repirația tatei în spate. O supraveghea. O liniuță, și încă o liniuță. Mâna părea că începuse să o asculte. Pe jos pe lângă birou zăceau cocoloașe mototolite de hârtie, martori rușinați ai nepriceperii ei. Încă un rând și gata. O să treacă, de fiecare dată trece. Umerii i se adunaseră spre gât, iar spatele arcuit aproape că îi amorțise. Începu ultimul rând. Mai că nu respira. De sus în jos, prima liniuță. Zbang, și palma grea căzu peste ceafa ei mică. Capul cât pe ce să îi atingă caietul.

    “Alineat, tu-ți ceapa mă-tii de copil! Ți-am spus să lași alineat. Ce dracu, nu e greu să ții minte atâta lucru.”

    “Nu o să se mai termine”, se gândi, “nu o să se mai termine…”

    “Mișcă mâna!” îl auzi, “Termină rândul! O lăsăm așa!” 

    O liniuță, și încă una. O lacrimă căzu pe caiet. Un strop aproape rotund, inutil, pecete a unei dureri însingurate, pe care nu avea să o împartă cu nimeni, ce ar fi fost de împărțit.

    ….

    Umblăm prin viață aparent întregi, dar mulți ducem răni nevăzute, de neatins și uneori de nepovestit. Abuzul trăit în primii ani ne rupe de lume, așa cum am fi putut să o cunoștem. Ne rupe de noi înșine. Ca urmare a bătăilor, pe care le-am trăit sau la care am fost martori, a certurilor prin care am trecut, sau pe care fără să vrem le-am ascultat, am învățat că lumea este un loc periculos, că oamenii îți pot face rău oricând. Nu ai nici o putere, oricât vrei nu poți controla, răul se întâmplă din cauza ta.

    Devine insportabil să fii în contact cu tine, să simți frica, tristețea, rușinea, umilința. Înseamnă să fii vulnerabil, și mic și neajutorat. Ai învățat că abuzul îl poți îndura dacă te desprinzi de tine și de ceea ce trăiești. “O să treacă” “Mă bate și se liniștește” “Țipă și o să se oprească”.

    Din păcate, ceea ce trăim rău rămâne adânc în noi cu mult mai intens decât ceea ce trăim bun. Este modaliatatea prin care natura ne-a protejat în zecile de mii de ani de evoluție. Să ținem bine minte ce ne pune în pericol și astfel specia să supraviețuiască. Răul trăit în zilele fragede ale primei copilării lasă urme adânci, pentru întreaga viață. 

    Când mama mă plesnește pentru că este furioasă sau când tata țipă la mine că am luat o notă mică, învăț că nu sunt bun de nimic, că pentru ei nu sunt important, așa cum sunt. Nu merit să fiu iubit. Ba mai mult, sunt de vină pentru ce se întâmplă. “Dacă aș fi mai atentă”, “Dacă aș face mai mult, “Dacă nu aș face atât de multe prostii”.

    Creierul copiilor care au trăit forme diverse de abuz se dezvoltă diferit față de cel al copiilor ce cresc în medii sigure, calde, cu părinți atenți și conectați la nevoile lor. Cele mai evidente schimbări sunt în regiunile creierului care ajută la gestionarea emoțiilor și controlul impulsurilor. Persoanele care au suferit abuzuri în copilarie prezintă un risc mai mare de consum de substanțe, de adicții, deoarece le este mai dificil să-și controleze impulsurile și să ia decizii raționale. Un studiu realizat de Dr. Martin Teicher si colegii săi de la Spitalul McLean, de la Harvard Medical School si Universitatea Northeastern, a constatat că dintre participanți, cei care au experimentat trei sau mai multe tipuri de abuz (sexual, fizic, verbal, neglijare), 53% au suferit un episod depresiv major la un moment dat în viață  și 40% au fost diagnosticați cu tulburare de stres traumatic (PTSD).

    În traumă, activitatea din aria Broca, centrul vorbirii, este redusă sau chiar inexistentă (Hull, 2002). Asta face ca povestea abuzului să fie simțită intens, dar dificil de pus în cuvinte, de povestit sau de împărtășit. Amigdala este suprastimulată (Wilson și colab., 2011; Pechtel și Pizzagalli, 2011). Amigdala este parte a creierului responsabilă cu procesarea emoțiilor și determinarea reacțiilor la situații potențial stresante sau periculoase, răspunsul de luptă/fugă sau îngheț. O persoană cu istoric de abuz este probabil să reacționeze exagerat la evenimente pe care le interpretează ca periculoase, deasemenea poate trăi extreme emoționale și are dificultăți în a-și gestiona emoțiile. Cortexul prefrontal, zonă a creierului unde sunt centrii empatiei, ai reglării emoționale, ai controlului impulsului, ai atenției, înregistrează o activitate diminuată (McCrory et al, 2012), se dezvoltă deficitar la copiii abuzați. Hipocampul devine mai mic (Wilson et al., 2011; McCrory et al, 2010). Acest lucru poate afecta atenția, învățarea și memoria (Hedges and Woon, 2011; Pechtel și Pizzagalli, 2011).

    Cum se simt aceste diferențe? 

    Senzația de frică, gândul că ceva rău este pe cale să se întâmple este continuă. Liniștea este periculoasă. Aproape că învață să se bucure de lucrurile bune numai după ce s-au întâmplat. Sunt astfel în siguranță în mintea lui/ei, nu le mai poate strica nimeni. Pentru că frica este constantă, este mereu în alertă și incapabil să se relaxeze, indiferent de situație. Spre deosebire de copiii ce cresc în medii calde, predictibile și cu părinți atenți, care cresc cu convingerea că lumea este un loc sigur, că se pot baza pe ceilalți și pot explora, pot fi creativi și relaxați, copiii cu istoric de abuz, martori la certuri și bătăi, ei înșiși agresați, minimazați, ignorați, au ca principal scop supraviețuiea. Și cât de înfricosătoare poate să fie lumea asta mare pentru un copil care nu are un sprijin real în părinții lui. Evitarea, procrastinarea, incapacitatea de a duce un lucru până la capăt devin astfel comportamente specifice. Relațiile cu ceilalți sunt dificil de construit și nesigure, pentru că oricine, oricând îți poate face rău. Instabilitatea emoțională, trăirea intensă a emoțiilor sau contrariul acesteia, amorțirea completă sunt și ele consecințe ale abuzului. Și ceea ce este și mai absurd, copiii cu trecut de abuz, ce duc în suflet și pe umerii lor mici povara experiențelor dureroase, vor fi pedepsiți din nou și din nou tocmai pentru ceea ce au devenit ca urmare a acestuia: “de ce nu te concentrezi”, “de ce țipi și nu esti cuminte”, “de ce nu ești atent/ă”, “ți-am spus să nu îl mai lovești pe fratele tău”. “Ești pedepsit!” sau nu esti bun de nimic. 

    Bătaia nu este ruptă din rai, pentru un copil este iadul însuși, un iad pe care îl va duce cu el pe viață, un iad al neputinței, al rusinii, al inadecvării, al pericolului permanent. 

    Dacă ați trăit diverse forme de abuz în copilărie și adolescență nu ezitați să cereți ajutor, însoțit de un terapeut vă veți recupera propria persoană, veți învăța să vă descoperiți și cum să vă bucurați de fiecare clipă.

  • Curajul de a te împrieteni cu tine

    Curajul de a te împrieteni cu tine

    Am învățat că puterea de a mă vindeca de durere, de ce mi-a fost greu în trecut este în mine. Oricât de mult m-ar iubi soțul meu, oricât de dedicați ar fi relației noastre prietenii mei, cel mai aproape de realitatea, de nevoile, de durerea mea sunt eu însămi. Fugim de noi în atât de multe feluri: prin multă muncă, uneori, alteori printr-o atenție excesivă pentru un program sănătos sau și mai simplu, învinovătinidu-i pe ceilalți pentru lipsa lor de grijă. 

    Dar trecutul dureros spart în cioburi împrăștiate în noi înșine, bucata noastră fragilă ne așteaptă să devenim adulții care o pot vedea și o pot îngriji. 

    Este greu să înveți să fii cald și bun cu tine, când tocmai căldura, compasiunea, bunătătea ți-au lipsit. Este greu să accepți că răspunsul este în tine când ai învățat că dacă ești atent la ceilalți, la nevoile lor, dacă ai grijă de ei, poate cândva, tocmai pentru că ai dat, o să primești de la ei ceea ce atât de mult ai visat. 

    Să te împrietenești cu tine, să te vezi, să poți să stai fără să te judeci cu tot ceea ce ești, uman de imperfect, întocmai cum un părinte bun ar face cu copilul său, este adesea lecția cea mai grea pe care o avem de deprins. 

    Să mă împrietenesc cu mine nu are nici o legătură îndreptățirea “mi se cuvine să primesc” sau cu grandomania narcisistului. Dimpotrivă. Să mă împrietenesc cu mine presupune mai întâi acceptarea realistă a ceea ce sunt, cu bune și rele. Când îmi iau timp să mă uit la ceea ce mă doare, la ceea ce nu îmi place la mine, cu grijă, cu curiozitate și cu răbdare, fără să mă critic sau fără să pun în vreun fel presiune îmi dau șansa să înțeleg ce trăiesc. Am învățat să stau cu mine și cu corpul meu și să îl ascult. Copil m-am simțiti adesea rușinată de furia intensă care mă sufoca, dar fără de care nu știam cum să spun ce am nevoie. Și când am avut cu adevărat curaj să nu mai mă judec pentru partea mea furioasă, i-am înțeles grija și am văzut tristețea grea ce se afla sub ea. Și abia când am putut să cuprind tristețea cu căldură, furia s-a domolit și a înțeles că rolul ei se poate schimba. Numai după ce i-am înțeles rostul, am integrat-o în ceea ce sunt. Dar ce drum greu să stai cu partea ta vulnerabilă, când atât de ușor ar fi să rămâi adultul în control, critic, și care le știe pe toate. 

    Suntem unici în modul în care percepem lumea și ne percepem pe noi înșine. Dar durerea fiecăruia, este parte din durerea lumii întregi. Durerea abandonului sau a abuzului, tristețea pierderii, lipsa iubirii, nesiguranța zilei de mâine, rușinea de a te simți lipsit de valoare le trăim, într-o formă sau alta, fiecare dintre noi. Suntem răniți în feluri nenumărate, dar tocmai această universalitate ne eliberează. Când accept că durerea mea este aceeași cu durerea ta, fac loc pentru mine și pentru tine în egală măsură. 

    Înveți să ai grijă de tine cu oameni buni în jurul tău. Este adevărat, relațiile toxice din viața fiecăruia dintre noi au atâta putere cât noi le dăm. Din păcate însă, în copilărie, în adolescență, am învățat să ne adaptăm, să păstrăm relații din nevoia de a fi iubiți și văzuți, renunțând, inconștient, la ceea ce suntem. Și până nu mă cresc eu pe mine, până nu reușesc să devin adultul sănătos, ce se poate cuprinde pe sine cu compasiune, îmi va fi greu să rămân autentic și în contact cu mine în relații cu persoane abuzatoare sau manipulatoare. Învățând să te bucuri te tine, să te împrietenești cu partea ta cea mai profundă, înveți să îi vezi pe celalți și să primești cu recunoștință ceea ce ei au să îți dea.

  • Diferențe – În lumea fetelor și în lumea băieților

    Diferențe – În lumea fetelor și în lumea băieților

    Diferențele dintre noi ne fac viața colorată. Se întâmplă însă să ne încurce când nu suntem conștienți de ele: ea are nevoie de un umăr pe care să plângă și el îi dă în schimb o batistă să își șteargă nasul și lacrimile. Supărarea ei crește, confuzia si iritarea lui de asemenea. Ce nu înțelege? Se întreabă și unul si celălalt.

    Diferențele dintre bărbați și femei sunt, în suficiente contexte, extrem de evidente: modul în care înțeleg relațiile, cum se raportează la casă și la copii, la profesie, cum își exprimă nevoile și lumea interioară. Aceste diferențe nu apar odată cu intrarea în viața adultă. Unele sunt acolo încă de când ne naștem, altele apar ca și consecință a modului în care societatea ne modelează. Tocmai pentru că aceste diferente influențează hotărâtor viața adultă, vă invit să descoperim împreună lumea fetelor și lumea băieților.

    Studiile arată, fără urmă de îndoială că diferențele biologice, neuronale, hormonale, dintre fete și băieți, determină nevoi și comportamente specifice pentru fiecare dintre ei. Fetele, în general, vorbesc mai de timpuriu, socializează cu mai mare ușurință, dar își asumă, pe măsură ce cresc, riscuri mai puține decât băieții. Părinții vorbesc cu fetele despre tristețe și frică, iar cu băieții despre furie. Furia pentru fete este o emoție cu probleme, frica și tristețea sunt pentru băieți uneori inacceptabile. Care sunt consecințele acestor comportamente? 

    În ce fel este nevoie ca părintele să înțeleagă și să ofere suport, să ajusteze disfuncționalitățile lumii fetelor? 

    Băieții au nevoie de spații mai largi pentru a se mișca, sunt mai impulsivi, și  competitivi,empatia lor este mai degrabă orientată spre acțiune, și mai puțin pe emoții. 

    Cum putem crea un cadru sănătos, acasă și la școală, astfel încât să integrăm în el realitatea lumii băieților?

    Dacă vă doriți să aflați cum vă puteți ajuta fiica sau fiul să se cunoască, să cunoșteți dvs. diferențele subtile, dar atât de importante dintre ei, care să îi conducă să își descopere cu adevărat potențialul, să nu intre în clișee toxice de masculinitate și feminitate vă invit să desfacem pas cu pas, vârsta cu vârstă diferențele dintre fete și băieți, într-un program în care  veți găsi seminarii dedicate pentru lumea fetelor si lumea băieților. 

    Prima întâlnire, În lumea băieților, miercuri 23 ianuarie, ora 18.30, împreună cu Marius Rusu – “Despre băieți și emoții”.

    Cea de-a doua “În lumea fetelor, miercuri 30 ianuarie, ora 18.30 – “Cum înțelegem nevoile fetelor”

    Cea de-a treia este pentru mamele de băieți, 13 februarie, ora 18.30 “Mama si fiul, o relație sănătoasă”

    La mijlocul lui februarie urmează întâlnirea pentru tații de băieți, împreună cu Marius Rusu – 20 februarie, 18.30, “Ce are nevoie un băiat de la tatăl lui”

    Iar ultima întâlnire este despre fete si modul în care își construiesc relațiile, ce își au din relația cu mama, ce își iau din relația cu tatăl – 27 februarie, 18.30 “În lumea fetelor – Relațiile importante din viața lor”

    Găsiți detalii despre înscrieri pentru fiecare dintre seminarii pe pagina de facebook, în sectiunea de evenimente sau pe site aici. Pentru orice informații suplimentare nu ezitați să îmi scrieți la contact@corinadobre.ro

    Vă aștept cu drag.

  • Curajul de a spune „nu”

    Curajul de a spune „nu”

    …Îi erau neplăcute întâlnirile simandicoase în care Bogdan primea câte un premiu. Astăzi, din nou, trebuia să treacă zâmbitoare printre șirurile de oameni ce veniseră să îl felicite pe soțul ei. Lumini puternice, zâmbete false, discuții superficiale. Erau o echipă, așa cum îi plăcea lui să spună, și avea nevoie de ea la brațul lui.  Nu existase discurs al lui în care ea să nu fie prezentă: “nu aș fi fost nimic fără soția mea”, “cariera mea nu ar fi exitat, dacă ea nu ar fi fost stâlpul de care să mă sprijin.”, “desi a renunțat la medicină să aibă grijă de copiii noștri, și mai ales de mine, comunitatea medicală ar trebui să îi fie recunoscătoare pentru toate rezultatele pe care echipa mea le-a obținut.” De fiecare dată și de fiecare dată. Și-a luat un pahar cu vin și a iesit pe terasă. Prin geamurile înalte, în sala strălucitoare, putea să-l vadă pe soțul ei cum se bucură și primește atenție, cum o caută cu privirea și cum din nou se lasă felicitat de persoane pe care abia le cunoaștea. Îi plăcea să creadă că nu are regrete pentru alegerile pe care le-a făcut. Avea o viață frumoasă, liniștită și generoasă. Și totuși, ceva îi lipsea. Dacă ar fi dat timpul înapoi, oare ar fi acceptat cu aceeași ușurință să lase medicina de-o parte? Ar fi putut să se reîntoarcă la profesia ei când copiii crescuseră și nu mai depindeau de ea. Bogdan a convins-o că nu era nevoie, el câștiga suficient, puteau călători și rămâneau apropiați dacă ea nu se supraaglomera cu o carieră care nu le-ar fi adus nimic. A făcut cum și-a dorit el, și pentru că ei i-a fost mai simplu să nu i se opună.  Și totuși, când își lua timp să se oprească, ceva îi lipsea. O irita lipsa asta, o neliniștea, ar fi vrut să nu o vadă, dar era acolo și o trăgea de mânecă…

    “NU” – Un cuvânt mic, minuscul, din două litere, ce provoacă frustrare și panică, dar pune limite și spus la timpul lui poate să elibereaze, să clarifice, să simplifice.

    Mulți ani și în multe relații pe care le avem poate fi o provocare să spunem “nu” la timp, autentic și cu grijă pentru ceea ce avem nevoie. Necazul când îți este greu să spui “nu” este că nu îți dai seama că ai această opțiune. Îți este firesc să accepți, să fii prezent, să ajuți, să repari, să stai la datorie. Aduni tensiune, furie, iritare, resentimente pentru că te decuplezi de ceea ce ești, de ceea ce ai nevoie sau de ceea ce îți dorești. Te bagi singur în jug, și tragi, și tragi, și când răbufnești, cei pe care îi vizezi sunt uimiți sau se supără. Este de neînțeles pentru ei de ce ți-ai luat mai mult decât poți face, și acum, într-o formă sau alta, îi respingi sau îi pedepsești. 

    Să spui nu înseamnă să îți asumi propria persoană, să știi ce ai nevoie, ce îți dorești, ce îți face bine și ce nu, să alegi, să experimentezi, să fii responsabil pentru viața ta, dar să tolerezi și disconfortul celui căruia nu îi dai ce are nevoie. Și peste toate, mai înseamnă si să ai încredere că relația voastra va supraviețui acestui “nu” al tău. 

    Ai învățat să nu te opui tocmai din teama să nu pierzi relații, iubire, atenție sau să nu fii pedepsit. Ești bun, ești apreciat când ești constant disponibil. “Sigur că da”, ar putea fi cel de-al doilea nume al tău. Și tocmai pentru că răbufnești când lucrurile devin copleșitoare, când ai adunat prea mult închei abrupt relații, pentru că trăiești cu impresia că orice ai face nu este destul. Când de fapt, a fost tot timpul la îndemâna ta, cuvântul acela, mic, minuscul, de care îți este teamă – “nu”. Poți trăi cu convingerea că îți trebuie o justificare solidă să spui nu, să îl explici. Dar “nu” este de fapt despre tine, despre cine crezi că ești și de cât de mult înveți să te vezi, despre curajul de a alege conștient, și de a-ți asuma consecințele alegerilor tale. Și dacă sunt relații care se încheie pentru că te-ai exprimat pe tine spunând “nu”, crede-mă pe cuvânt, nu ai pierdut nimic. 

    Asumă-ți așadar exercițiul de a sta cu tine, să te vezi, să te accepți și să poți să arăți asta și lumii largi, iar asta presupune câteodată să spui și “nu”. Simplu și cu curaj.