Sunt mamă de băieți, mari acum, si încă îmi aduc aminte nelămurirea din primii lor ani legată de cum aș putea să le înțeleg lumea, când pentru mine lumea băieților și a bărbaților era atât de diferită. Cum as putea oare să îi susțin să crească în bărbați împăcați cu sine? Cât de aproape trebuie să le fiu? Ce să le dau din mine să îi ajute, și ce-ar trebui să învăț să las în urmă, ca să nu-i trag înapoi? Se iubesc diferit băieții de fete si cum va influența asta ce vor deveni ei?
Identitatea, aș cum spune știința este sentimentul stabil și coerent al unei persoane despre cine este, ce valorează și cum se raportează la sine, la ceilalți și la lume.Ea se formează treptat, prin experiențele emoționale timpurii, în relație cu persoanele importante și prezente în viața copilului, și include: conștiința de sine, limitele personale, valorile în care cred, rolurile pe care mi le asum. Identitatea nu este un „dat”, ci un proces construit în relații si încărcat de emoții, care începe din primii ani de viață și continuă pe tot parcursul anilor de formare, până în tinerețea timpurie.
În primele luni și ani de viață, fiul tău învață cine este privindu-se în ochii tăi. Acolo descoperă dacă emoțiile lui sunt suportabile, dacă lumea e un loc primitor, dacă el, așa cum e, poate fi iubit. Când îi răspunzi la plâns sau la frustrare cu calm și înțelegere, îl înveți că trăirile lui sunt importante. Când îi oglindești bucuria, învață să aibă încredere în el și în lume – „sunt văzut, sunt primit”. Când poate să își exprime îndoieli și supărări legate de relația voastră sau de tine si îl înțelegi cu adevărat si tu să îți schimbi comportamente, învață că are loc cu adevărat, așa cum este fără să se contorsioneze, să se transforme. Psihanalistul Donald Winnicott numea acest proces „oglindirea afectivă” și spunea că mama „suficient de bună” îl ajută pe copil să-și tolereze lumea interioară, să o înțeleagă și să o integreze. Când mama răspunde la emoțiile copilului cu empatie („înțeleg că ești trist”, „mă bucur că te bucuri”), copilul își recunoaște stările în oglinda relației. Această oglindire corectă și consecventă îl ajută să dezvolte un sine coerent: „asta simt, asta sunt”. Când însă ca urmare a emoțiilor fiului tău ești scufundată în propriile tale emoții, oglinda de care are nevoie s-a blurat. Mama se sperie dacă sunt trist, nu am voie să fie furios pentru că mama mă respinge.
Nu se mai vede si nu se mai simte pe sine, dimpotrivă, te vede numai pe tine. Ce este el îi rămâne inaccesibil si trebuie să răspundă și să facă față la ceea ce trăiești tu. Numim asta o lipsa a oglindirii, ce duce la confuzie identitară sau la un sine „fals”, construit să răspundă așteptărilor celorlalți.
Aducem în relația cu fiii noștri propriul trecut: convingeri despre cum trebuie să fie un bărbat, nevoi neîndeplinite din relații personale cu bărbați: tata, soț, frați, foști iubiți. Îi privim prin filtrul propriilor noastre experiențe.
Te invit să îți iei timp, să îți faci loc si poate să îți notezi: Cum crezi că trebuie să fie un bărbat? și apoi Ce crezi cu adevărat despre bărbați? Cum influențează aceste convingeri ale tale modul în care îl privești și răspunzi la emoțiile si nevoile fiului tău?
După primii ani în care mama este elementul central al vieții lor, băieții se desprind. Între 3 și 6 ani, încep să apară semnele diferențierii. Vrea „să fie ca tata”, vrea „să nu mai doarmă cu mami”, cei mai mulți caută jocurile “de băieți” Fiul tău are nevoie să știe că poate fi el însuși, diferit de tine.
Unii băieți fac acest pas mai repede și mai hotărât, alții mai lent și cu ezitări.
Ce ai de făcut? Să înveți cu ce este diferit de tine și să nu judeci, să nu încerci să corectezi. Băieții se reglează prin mișcare, când sunt încărcați, sportul, să ocupe spații mari reprezintă un mod firesc de a-și aduce echilibru în corp. Pentru mame, care își găsesc mai degrabă confortul în relații, mult mai static, acest lucru poate fi o provocare. Fetele dezvoltă mai devreme vocabularul și abilitățile de comunicare verbală, vorbesc în general mai ușor și povestesc cu pasiune. Băieții pot comunica inițial mai mult prin acțiune, mișcare, joc. Este important pentru fiul tău să înveți să asculți „dincolo de cuvinte”, să îl vezi și să îl simți prin ceea ce este și nu numai prin ceea ce spune. De ce este important să știi și să înțelegi asta? Îi lasi spațiu să fie diferit de tine și asta să fie în regulă, acceptarea ta îi dă voie să exploreze și să crească nu să se adapteze la nevoile si convingerile tale. Știe că este în sigurnață oricum ar fi: ca un băiat ce își ia lumea în stăpânire, în felul lui și cu abilitățile lui.
Mai este apoi pragul adolescenței, în care desprinderea este uneori zgomotoasă. Are nevoie de spațiu, dar relația construită în anii anteriori, devine acum fundația solidă pe care își va testa identitatea construită pas cu pas și experiență cu experiență.
Adolescenții au nevoie de părinți prezenți, dar adu-ți mereu aminte de câți ani are si cum nevoile lui s-au transformat. Limitele acestei vârste sunt altele, mai degrabă negociate, implicite unele ca urmare a siguranței internalizat din experiențele anilor de copilărie. Pentru un băiat adolescent, modelele masculine sunt esențiale. În același timp modul în care mama se raportează la lumea bărbaților și la bărbații din viața ei vor influența felul în care fiul ei se va raporta la el însuși, la femei si la relațiile cu ele. Te-as invita să înveți împreună cu fiul tău despre cine este el, să te bucuri de ceea ce descoperi, să fii bună cu tine și în momentele în care îți este greu să cauți ajutor. Băiatul tău va deveni astfel ceea ce are el nevoie, nu se va încadra într-un tipar despre cum trebuie să fie. Este tot ce ne putem dori: să crească liberi, dar să știe ca au rădăcini, să își găsească puterea, fără să piardă părțile sensibile din ei.
*am scris articolul pentru Totul despre mame și îl poți găsi și aici.
Corina Dobre 