Despre nevoia de a fi suflete pereche

Ne-am cunoscut de trei luni, am ieșit de câteva ori împreună singuri, dar simt că el/ea este cel cu care îmi voi petrece toată viață. Alesul. Este ca și cum ne-am cunoște de o veșnicie. Nici măcar nu mai îmi pot imagina viața fără el. L-am prezentat părinților, prietenilor. L-am invitat să se mute la mine, după ce am fost numai de câteva ori la film sau într-o excursie. Dau totul și vreau totul. Acum!

Celălalt, relația sunt centrul universului meu – îmi doresc să facem totul împreună, timpul petrecut separat îmi pare o veșnicie, interpretez momentele pe care le petrece singur ca fiind stranii (pe unde umblă, oare se vede și cu altcineva etc.) și, limpede, nu-i așa?!, o lipsă de interes pentru mine și pentru relație, ca urmare intru în panică sau mă înfurii. Și pentru că nu primesc totul, sunt dezamăgită, tristă, furiosă: De ce nu m-ai sunat când ai ajuns acasă? Sunt suspicioasă și intru la bănuieli: Ne-am simțit atât de bine împreună, el de ce nu mă prezintă prietenilor lui?

 Dar oare ce ne împinge să ardem etapele, să ne dorim să fim una din prima clipă în care ne-am întâlnit?! Ei bine, pentru că orice relație are un ritm firesc în care se dezvoltă, nicidecum nu vine, așa, totul deodată.

Un motiv este neliniștea de a mă ști singur/ă. Singur nu am sens, nu sunt un om întreg, nu mă pot bucura cu adevărat de viață. Nu pot să stau cu mine, să mă construiesc pe mine cu adevărat. Am nevoie de cineva, de jumătatea mea care să mă facă întreagă. Și din teama de a nu simți singurătatea, mă arunc cu totul în prima relație care pare plauzibilă.

Nu am răbdare să aștept ca relația să crească, să învățăm pas cu pas unul despre celălalt, pentru că așteptarea este periculoasă, mă neliniștește, așteptarea presupune, cumva, pentru mine, că relația nu are un viitor, se poate încheia oricând, și atunci voi fi din nou nefericită, diferită de ceilalți.

Așadar, îmi creez o fantezie despre iubire, pentru că am nevoie să mă simt iubit/ă. Mi-au lipsit în trecut căldura și aprecierea, prezența cuiva alături numai al meu, și astfel umplu acest gol cu primul venit care îmi dă atenție. Mă aștept ca partenerul sau relația să îmi rezolve disconfortul emoțional: dacă sunt într-o relație nu o să mai am nici o problemă.

Neliniștea dată de incertitudinea viitorului este insuportabilă, și atunci îmi doresc să ard etape – mă port ca și cum totul este clar, stabilit, ca și cum suntem un cuplu așezat, deși, în fapt, suntem încă în etapa în care ne dezvăluim unul altuia, învățăm unul despre celălalt, adică punem bazele relației noastre. Mă implic mult de la început, pentru că mă gândesc și nu vreau ca celălalt să mă perceapă ca inabordabilă sau nu îndeajuns de iubitoare și bună ăentru el și va fugi. Iar atunci voi sfârși din nou singură. Vreau să îl țin lângă mine, renunțând chiar la mine, la ceea ce sunt eu.

Intimitatea într-o relație se dobândește în timp, pas cu pas, experiență cu experiență. Ajung să îl cunosc pe celălalt, să ne fie bine împreună, numai când eu însămi am grijă de mine, fiind bineînțeles curioasă și deschisă cu privire la nevoile, dorințele și ritmul lui.

Nevoia de a ne pierde într-o relație încă de la momentele ei de început povestește despre golul emoțional imens pe care îl ducem și îl avem în noi. Ne putem sprijini pe o relație pentru a învăța despre noi. Suntem în siguranță în relații, dar numai atunci când rămânem în contact cu ceea ce suntem, cu noi, când învățăm să ne tolerăm neliniștea de a rămâne singuri. Când învățăm să rămânem noi înșine, fără să ne pierdem, fără să ne lăsăm înghițiți de celălalt.

Dacă mă aștept să fim suflete pereche până la adânci bătrâneți – după ce ne-am întâlnit de numai trei ori – este, de fapt, numai despre nevoile mele, despre teama de a nu fi nicicând iubită, de a rămâne, din nou, singură.

În concluzie, o relație crește cu echilibru: dau, aștept, primesc, ne distanțăm și ne reapropiem din nou. O intimitate forțată nu face decât ca relația să se rupă și, paradoxal, să se întâmple exact lucrul de care mă tem cel mai tare – să fiu iarăși singură, tristă și dezamăgită.

Așadar, dați voie unei relații să se dezvolte în ritmul ei firesc, să crească, lăsați loc tatonărilor, dezvăluirilor, curtării, cunoașterii celuilalt. Poate că durează o perioadă, dar aici e farmecul și cheia spre sufletul vostru pereche.

Articol scris pentru Mind Education.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: